PROCESUL LUI DUCH, 30 martie – 26 iulie 2010

HENRI LOCARD

Conferențiar la Universitatea Lumière–Lyon II

Profesor la Universitatea Regală din Phnom Penh[1]

„Am fost foarte atașat Partidului, și mai bine aș fi murit decât să-l mint. Conducerea superioară avea încredere în mine. Am fost câinele ei de pază. Deși uram această muncă de anchetator, știam că trebuie s-o fac. Era un ordin, nu aveam de ales.“

Duch, 27 aprilie 2009

„Am fost ochii și urechile Partidului. Am fost păstorul acestor tineri anchetatori.“

Duch, 29 aprilie 2009

Procesul lui Kaing Guek Eav, alias Duch[2], inculpat pentru crime de război și crime împotriva umanității – și nu pentru genocid – s-a încheiat vineri 27 noiembrie 2009 cu o lovitură de teatru care a înmărmurit publicul, nu însă acuzarea și nici părțile civile, după cum presupun. Avocatul cambodgian al inculpatului, D-na Kar Savuth, a schimbat radical tactica apărării după ce tăcuse aproape tot timpul procesului, lăsându-l pe avocatul internațional, francezul François Roux, să-și construiască strategia. Duch a pledat vinovat, recunoscând crimele sale și ale tuturor angajaților aflați sub comanda sa la S-21, și a colaborat permanent cu tribunalul. Or, în totală contradicție cu această poziție susținută de Roux cu scopul de a micșora pedeapsa aplicată lui Duch și de a face posibilă spunerea adevărului, avocata cambodgiană a susținut că tribunalul nu este competent în speță și, în consecință, a cerut punerea imediată în libertate a clientului său. Această poziție a apărării fusese adoptată la începutul procesului, conform procedurii, apoi înlăturată, de altfel chiar cu aprobarea lui Kar Savuth. Prin urmare, de ce să revii asupra chestiunii într-un moment atât de prost ales?

Cele descrise au lăsat asupra publicului impresia cea mai proastă căci, în acest moment crucial, când după opt luni de proces cortina urma să cadă, Duch părea să-și arate adevărata sa față: remușcările, repetate de nenumărate ori, nu erau decât un vicleșug, căci el nu se simțea cu adevărat vinovat și cerea să fie pus în libertate. Totodată, considera că și-a plătit datoria față de societate cu cei zece ani de detenție preventivă și prin colaborarea minuțioasă cu tribunalul. Ultimele fraze ale procesului au constat în întrebarea judecătorului neozeelandez Silvia Cartwright: „Inculpatul cere achitarea?“ și răspunsul avocatei cambodgiene Kar Savuth: „N-am spus niciodată că punerea în libertate înseamnă achitarea.“

După Raoul Jennar, consilier al guvernului și unul dintre experții care au depus mărturie la proces, este posibil ca înainte de pledoaria sa finală Kar Savuth să fi întrebat membrii guvernului. Și este verosimil să se fi întâmplat așa, întrucât tacticile guvernului, controlat de Partidul Poporului din Cambodgia (PPC) și de liderul acestuia, Hun Sen, au fost întotdeauna iertarea, impunitatea și amnistia pentru khmerii roșii, ai căror foști responsabili – și nu cei mai puțin importanți – dețin încă frâiele puterii de la Phnom Penh. De altfel, tot conform lui Raoul Jennar, nu este deloc în uzanțele tribunalelor cambodgiene, unde procesele sunt conduse întotdeauna într-un mod expeditiv, ca inculpații să pledeze vinovați:

„Nu se caută o ierarhizare a gravității crimelor și delictelor, și nici să se găsească o pedeapsă adecvată.“

Am putea adăuga că adevărul este simplu: ești vinovat sau nevinovat, bun sau rău, și că toate subtilitățile și circumstanțele atenuante pe care Roux s-a străduit să le invoce nu există în Cambodgia. De altfel, Roux are bănuieli serioase cu privire la o intervenție a guvernului lui Hun Sen în acest moment crucial, făcută în numele suveranității naționale cu scopul de a distruge toată munca apărării internaționale și, prin aceasta, de a desconsidera Camerele Extraordinare ale Tribunalelor Cambodgiene (CETC), denumirea oficială a tribunalului însărcinat cu judecarea khmerilor roșii[3].

Cum se explică această stânga-mprejur a lui Duch? Una dintre interpretări – cea a acuzării și, evident, a victimelor – este că atât remușcările, cererile de iertare, cât și colaborarea lui Duch cu acuzarea și procurorii nu au fost sincere. În acest punct, avocatul său francez se revoltă și demonstrează, pe drept cuvânt mi se pare, că fără colaborarea continuă și bunăvoința lui Duch atât ancheta cât și procesul ar fi arătat altfel:

„În timpul anchetei, judecătorii de instrucție i-au dat o mulțime de documente să le comenteze. Și dacă nici aceasta nu înseamnă cooperare, atunci eu nu mai știu ce-i aceea! Duch se întorcea în celula sa mereu cu alte și alte pagini, pe care le explica, spunând: iată ce s-a petrecut în acest caz. Duch a făcut-o fără să fugă de răspundere! I-au dat o mulțime de lucruri: mărturisiri, articole de presă sau carnete de interogatoriu. I-au dat cartea lui David Chandler[4], spunându-i: «Comentați-ne-o!» Munca pe care a depus-o este enormă! El a petrecut un an de anchetă scriind la răspunsuri pentru judecătorii de instrucție și procurori, căci și procurorii i-au dat tone de documente. Odată i-au pus chiar 300 de întrebări!“

Un om politic care își face mea culpa este un lucru complet necunoscut în această țară, fie că este vorba despre Norodom Sihanouk sau Hun Sen. Sihanouk nu și-a recunoscut vreuna dintre principale sale crime, și nici vreo greșeală politică. În timpul regimului său, intitulat Sangkum Reastr Niyum[5], a ordonat execuția publică a unui mare număr de adversari politici, pe care i-a diabolizat numindu-i khmer serey – khmeri liberi. În secret, el a permis livrarea de arme din țările comuniste către Vietminh, deși în acea perioadă se proclama neutru în confruntarea Est–Vest. Tot în secret, începând din 1969 le-a permis americanilor să-i bombardeze țara. În 1970 s-a aliat cu khmerii roșii, în octombrie 1975 a apărat noul regim de la tribuna ONU și a luat-o de la capăt în ianuarie 1979, la căderea regimului revoluționar. În fine, el l-a încurajat pe Hun Sen să rămână la putere în 1993, când acesta tocmai pierduse net alegerile legislative organizate de ONU.

În afară de asasinatele politice pe care, foarte probabil, le-a ordonat personal – precum atacul cu grenadă împotriva lui Sam Rainsy[6] și a susținătorilor săi din 1996 –, Hun Sen sărbătorește în fiecare an cu solemnitate înființarea Partidului Poporului din Cambodgia, creat în 1991, avatar al Partidului Comunist din Kampuchia (PCK) și moștenitor al primului Partid Comunist creat în 1951 în urma destrămării Partidului Comunist din Indochina, la rândul lui înființat în 1930 de Ho Și Min în China. Astfel, nu-și asumă el oficial, anual și cu cea mai mare pompă, toate crimele pe care partidul său le-a comis de mai bine de o jumătate de secol?

În special de la independența țării din 1953, nici un om politic nu a recunoscut că s-a înșelat în opțiunile sau hotărârile sale, mai cu seamă, nu a recunoscut să fi ordonat sau să fi făcut personal crime îngrozitoare. Recunoscându-și teribila răspundere, Duch a fost deci o excepție. În definitiv, în ultimele minute ale procesului, el s-a trezit brusc că este khmer, în pofida numeroaselor întâlniri de discuții petrecute cu avocatul său, François Roux, ca să nu mai vorbim despre relațiile de încredere pe care acesta a susținut că le-a legat cu clientul său.

În cursul ultimei sale intervenții din 24 noiembrie 2009, australianul William Smith, unul dintre procurorii internaționali, a susținut ideea că Duch a comis crime pentru care „rar se găsește un echivalent în istoria modernă“. El s-a folosit de foarte interesanta noțiune de „întreprindere criminală concertată“ – în engleză Joint Criminal Enterprise – noțiune respinsă și de părțile civile, și de apărare. Totodată, Smith a afirmat că Duch „a fost în același timp un manipulator și că era departe de a dezvălui întreg adevărul pe care îl cunoștea.“ Cu alte cuvinte, în contrast cu poziția apărării avocatului François Roux, inculpatul nu a colaborat complet cu tribunalul. Procurorul a numit cooperarea lui Duch din cursul procedurilor juridiciare o simplă „strategie“, și s-a îndoit foarte tare de sinceritatea lui, atât în ceea ce privește clarificarea faptelor și mărturisirile făcute, cât și în legătură cu remușcările sale. Această poziție i-a fost însă reproșată apăsat de către Roux.

Închisoarea M-13 din Omleang

Totuși, procurorul nu a greșit în totalitate când a pretins că Duch nu a colaborat complet și fără intenții ascunse cu tribunalul. Dacă de multe ori Duch a dezvăluit cu adevărat o mare parte din ceea ce știa, în același timp el a mințit prin omisiune, a negat sistematic sau și-a minimalizat implicarea directă în crime, și în special în torturile despre care nu au mai rămas dovezi scrise. Este însă omenește să se întâmple așa, și nu văd cum lucrurile s-ar fi putut petrece altfel, iar situația s-a arătat în toată claritatea ei atunci când, la începutul procesului, a fost adusă în discuție închisoarea M-13 de la Omleang, din provincia Kompong Speu, care a funcționat în timpul războiului civil, din 1971 și până în 1975.

Pe de altă parte, problema care se punea era de a afla dacă în acel timp toți nefericiții arestați de către misterioasa Angkar (Organizația) trebuiau executați obligatoriu odată ce „mărturisirile“ lor, prin care denunțau toți participanții la „complotul“ din care făcea parte, erau considerate complete. Conform cercetărilor mele, Duch a fost singurul director de închisoare din acea perioadă care a înțeles acest ordin într-un mod radical. El a procedat la fel și după 17 aprilie 1975, spre deosebire de conducerile tuturor celorlalte închisori din provincie. Prin urmare, cu privire la această hotărâre fatală îndoiala persistă, iar lucrurile s-au petrecut așa pentru că S-21 trebuia să rămână secretă, așa încât nimeni nu era lăsat să se întoarcă la viața civilă odată ce i-a trecut pragul? Duch susține cu hotărâre acest lucru pe 29 aprilie 2009:

„Fiecare persoană arestată și transferată la S-21 era deja considerată moartă.“

Nu era cumva o hotărâre personală a lui Duch? Procurorul a avut o altă expresie fericită și, cu siguranță, suficient de corectă, atunci când a amintit că François Bizot[7] nu a văzut „un om terorizat, ci unul care îi teroriza pe alții“ – not a man in terror, but a man of terror. Iar lucrurile stau așa chiar dacă, admite el, spre sfârșitul regimului lui Duch i-a fost cu adevărat frică să n-o pățească, de vreme ce, așa cum spune Hannah Arendt, „teroarea se întoarce asupra prietenilor, întrucât statul polițist își devorează propriii copii“.

În acea perioadă, din momentul în care gherila a controlat o parte din teritoriu, imediat a organizat un centru al Securității cu scopul de a-i lichida pe așa-zișii spioni în slujba adversarilor – republicanii lui Lon Nol[8] și Sirik Matak[9] – sau pe cei considerați rebeli cu idei revoluționare radicale. Duch a fost directorul unuia dintre aceste centre, care a fost descris magistral de către François Bizot în cartea sa, acum celebră, intitulată Portalul[10]. Deși i-a cruțat viața specialistului în budismul cambodgian de la Școala Franceză din Extremul Orient, Duch s-a dovedit a fi unul dintre cei mai extremiști și nemiloși față de adversari. În acea perioadă, el a fost singurul care a înțeles arestarea suspecților dați pe mâna sa ca pe o condamnare la moarte fără discuție și, în afara lui Bizot, nu a eliberat pe nimeni, în vreme ce toate celelalte închisori din provincie eliberau deținuți pe care îi trimiteau în lagărele de muncă forțată. Totodată, în urma evadării unui întreg grup de deținuți care au pus mâna pe arme și au ucis gardienii, Duch i-a așezat pe încarcerați într-o groapă care, în perioada anotimpului ploios, se umplea cu apă. Pretextul era, spunea el, să-i apere de bombardamentele americane, or aceștia au fost așezați acolo începând din august 1973, exact în momentul în care bombardamentele au încetat, fiind interzise de Congresul american.

Este adevărat că investigațiile tribunalului cu privire la M-13 s-au dovedit a fi cu totul superficiale, chiar dacă centrul respectiv era în afara limitelor temporale care defineau competențele tribunalului (17 aprilie 1975 – 7 ianuarie 1979). Duch a vorbit despre câteva sute de victime, în timp ce numărul celor executați cu sălbăticie trebuie să se fi ridicat la mii, la fel ca în cazul închisorilor de același tip din timpul războiului civil. Astfel, publicul a rămas nelămurit, întrucât se pare că cercetătorii tribunalului nu au făcut anchete aprofundate de teren pentru a stabili importanța acestui centru al Securității. În aprilie 2009, ziariști de la Phnom Penh Post s-au deplasat în satul Omleang ca să intervieveze un număr de localnici, să fotografieze urmele gropilor comune care încă se vedeau, arătând astfel că ancheta ar fi fost posibilă și după mai bine de treizeci de ani de la petrecerea faptelor.

Cu toate acestea, interogatoriilor martorilor au stabilit un fapt interesant: prin intermediul prietenului său, care era șeful satului, Duch a recrutat adolescenți foarte tineri. Astfel, Chan Khan, care a depus mărturie pe 20 aprilie 2009, a recunoscut că nu avea decât 13 sau 14 ani când a fost recrutat ca gardian al închisorii. Atunci când i s-a pus în mână un Kalașnikov AK 47, el nu a fost instruit în nici un fel, cerându-i-se doar să nu lase vreun deținut să-i scape. Conform spuselor sale, majoritatea gardienilor aveau aproximativ aceeași vârstă, iar cel care îi trimitea să slujească revoluția era șeful satului. În acel timp, deținuții erau izolați în gropi și M-13 a fost singurul loc din Cambodgia unde ei au fost tratați în acest mod (idee sugerată lui Duch de Vietcong?), mulți dintre ei murind de foame. Majoritatea erau soldați ai lui Lon Nol, dar și khmeri roșii sau civili.

Prin această strategie care a constat în folosirea masivă a tinerilor adolescenți recrutați cu forța de lagărul comunist, revoluționarii au ajuns de la câteva sute în 1970, la câteva zeci de mii în 1975. În general, istoricii indică două motive pentru respectiva creștere exponențială: apelurile la radio ale Frontului Unit Național Khmer (FUNK), reprezentat de Sihanouk, prin care cambodgienilor li se cerea să se alăture „Excelenței Sale Tatăl“[11] în lupta de partizani, și sălbăticia bombardamentelor americane, care i-ar fi făcut pe tinerii khmeri să turbeze de mânie contra „imperialiștilor“. Nu spun că aceste motive nu au avut nici o influență asupra respectivilor adolescenți, însă mă îndoiesc că mulți dintre ei au făcut o alegere politică și chiar că au avut de ales.

Pe teren, evenimentele nu s-au desfășurat așa. După căderea lui Sihanouk, petrecută pe 18 martie 1970, trupele Vietminhului din Cambodgia, care numărau probabil 40.000 de oameni, au năvălit în țară, pretinzând că o eliberează de „imperialiștii americani“, în timp ce agitau portretele lui Sihanouk, în numele căruia spuneau că acționează. În câteva săptămâni, ei au ocupat cea mai mare parte a zonelor rurale, fără a pune însă stăpânire pe capitalele de provincie (cu o singură excepție: Kratie), în vreme ce trupele americane din Vietnamul de Sud pretindeau că acționează pentru „curățarea“ sanctuarelor, părăsite însă de luptători, de-a lungul frontierei unde, într-adevăr, până în acel moment fuseseră cantonați revoluționarii vietnamezi. La fel ca în Vietnam, atunci când Vietminhul ocupa o comună sau un sat, șefii numiți oficial de guvern (alegerile comunale fuseseră suprimate încă din timpul regimului de la Vichy), dacă nu îmbrățișau noua ideologie, erau asasinați și înlocuiți cu revoluționari precum prietenul lui Duch din Omleang. Noii șefi îi alegeau pe cei care urmau să se alătura revoluției, fie ei băieți sau fete, dintre membrii familiilor numeroase, săraci, cu un nivel de educație scăzut și prea puțin atinși de „binefacerile“ sihanoukismului. Pretextul inițial era că deveneau curieri sau infirmieri, însă acestor copii li se făcea o instruire rapidă în mânuirea kalașnikovului și a primelor noțiuni de maoism stalinist în sos Vietminh, pentru a li se declanșa o ură crâncenă împotriva „imperialiștilor și a servitorilor lor“. Astfel, jocurile erau făcute fără ca tinerilor recrutați cu forța să le se ceară cineva părerea. Această stare de fapt a fost confirmată la proces de toți martorii foști khmeri roșii.

Pe 25 noiembrie 2009, în ultimele zile ale procesului, Duch a precizat că „omorurile încep[eau] din momentul în care khmerii roșii controlau o regiune“, ceea ce confirmă descoperirile pe care le-am făcut în 1994 în provincia Ratanakiri, din nord-est. În perioada respectivă, Saloth Sar (alias Pol Pot[12], care pe atunci avea pseudonimul Ta Pouk) a ordonat gărzilor Jarai să execute în pădure orice individ pe care nu-l considera cu totul loial. Conform lui Duch, în 1968 Ta Mok[13] a început în același fel, executând cadrele mic-burgheze, intelectualii și profesorii de liceu. Odată golite orașele, biografia fiecărei persoane trebuia să-i indice pe cei care avuseseră un rol semnificativ în regimurile anterioare, pentru a fi executați, iar șefii de regiuni (phumphea) și șefii de districte (srok), subordonați lor, aveau întreaga autoritate să o facă.

Politica în probleme de securitate a Kampuchiei Democrate

După superficiala evocare a M-13, prin intermediul întrebărilor puse lui Duch tribunalul s-a străduit să înțeleagă structura de comandă (chain of command) a Kampuchiei Democrate, cu scopul de a afla dacă ea se conforma unui ordin ierarhic strict, dacă eșaloanele inferioare puteau lua decizii sau dacă birourile și instituțiile de același nivel, și în special centrele Securității, puteau stabili contacte între ele. Din dezbateri a rezultat că trebuia urmată calea strict ierarhică și că fiecare nivel de organizare se limita la executarea ordinelor fără să se abată cu vreo iotă sau să comenteze. Evident, Duch și avocatul său au repetat sus și tare acest adevăr, anume că aparatcikul care nu se supunea orbește ordinului venit de sus își risca viața. Dacă teoretic lucrurile se petreceau conform acestui principiu absolut al Kampuchiei Democrate, probabil că în practică existau soluții de adaptare a lui la realitate. Or Duch nu a încercat niciodată să se abată de la aplicarea lui întocmai, atât era de convins că luptă pentru o cauză dreaptă.

Curtea a încercat deci să lărgească dezbaterile dincolo de cazul individual al lui Duch, cu scopul de a înțelege cum funcționa în general regimul, și în particular mașinăria sa de ucis. Astfel, pe 30 aprilie Duch i-a explicat judecătorului francez Jean-Marc Lavergne că așa-zisa cea mai democratică și revoluționară Constituție a regimului, nu era decât o „fațadă“, iar în declarațiile sale, făcute în khmeră, a folosit cuvântul francez. La început, când s-a alăturat Partidului comunist, el credea în idealurile socialiste și comuniste, într-o societate care răsplătea „pe fiecare după capacități, pe fiecare după munca sa“ – expresie pronunțată de Duch tot în franceză. Pe 30 aprilie el a declarat:

„Apoi a avut loc evacuarea orașelor sub lozinca «Uriașului salt înainte» explicată de președintele Prezidiului Suprem, Khieu Samphan. Și astfel țara porni să facă zece pași înainte, în timp ce China făcea doar unul singur. Teoria lui Pol Pot a fost mai revoluționară decât Revoluția culturală și mai crudă decât «Banda celor patru» [ultima expresie, din nou, în franceză].

Am fost șocat, am rămas fără glas, întrucât vedeam atunci multe vieți distruse și nu puteam face nimic. Oamenii începuseră să dispară, iar eu mi-am pierdut jumătate din familie. De ce nu m-am salvat atunci când am văzut aceste lucruri teribile? Dar unde să mă salvez? Către vest și Tailanda? Nu puteam. Către est și Vietnam? Nici acolo nu puteam. Scuzați-mă, dar «societatea ideală» [în franceză] pe care mi-o doream, nu era «societatea ideală» a lui Pol Pot. Pe 31 ianuarie 1977, atunci când Son Sen a arestat în masă cadrele din Regiunea Nord [regiunea sa natală], am fost extrem de șocat. În perioada aceea gândeam că: «Acești oameni și-au închinat întreaga viață poporului, iar acum sunt arestați în numele poporului.» În ce mă privește, nu doream decât să apăr viața mea și a familiei mele, de aceea am comis toate aceste crime, și nimeni n-a comis atâtea crime ca mine. […]

Oamenii nu aveau o concepție de clasă suficient de trainică, iar eu îi obligam să dobândească o concepție de clasă absolută, îi educam în acest fel. Am fost un slujitor foarte devotat Partidului, și în asta a constat răspunderea mea. Ideologia a fost deci singura mea consolare.“

Ziua de 9 iunie a fost consacrată analizei politicii Kampuchiei Democrate, așa cum a fost ea aplicată la S-21. După ce a reamintit că era o combinație de Marx, Lenin și Mao, Duch a arătat cu claritate că toate aspectele acestei politici erau modelate după sugestiile lui Wang Hongwen, lui Zhang Chunqiao – supranumit „Cobra“, conducătorul Revoluției culturale chineze, care a vizitat Cambodgia în secret –, lui Yao Wenyuan și ale Doamnei Mao, Jiang Qing, faimoșii membri ai „Bandei celor patru“:

„În China lui Mao existau patru clase: muncitorii, țăranii, mic-burghezii și capitaliștii naționaliști. Ele au fost reprezentate pe steagul chinez prin patru [mici] stele [cea mare simbolizând Partidul]. Pe steagul Kampuchiei Democrate erau trei turnuri de tip Angkor Wat: cel din centru reprezenta Partidul, iar celelalte două muncitorii și țăranii. Fondul roșu reprezenta sângele țăranilor, al luptătorilor și al tineretului revoluționar. Mao avea patru clase, Pol Pot doar două. Dacă cineva nu voia să devină muncitor sau țăran, atunci devenea dușman. […] [Muncitorii și țăranii au fost amestecați pentru a exprima noțiunea de «proletariat».] În plus, începând din 1977, Pol Pot nu mai avea încredere decât în oamenii lui Ta Mok. Odată arestate, persoanele erau ca și moarte. Iar dacă eșalonul superior le obliga să scrie mărturisiri[14], era pentru a descoperi alți dușmani și a-i aresta și pe aceștia.“

Începând din 30 martie 1976, a fost luată hotărârea ca epurările să vizeze și „dușmanii“ interiori ai „Partidului“, iar S-21 a îndeplinit acest rol pentru cadrele conducerii superioare. Cazurile celor care au scăpat acestui proces, între care familia soției lui Khieu Samphan, au fost rare, fapt care subliniază importanța primordială a acestui personaj care pretinde totuși că era complet marginal față cu centrul de decizie al regimului. Duch a dezvăluit că până și în satul său natal, din provincia Kompong Thom, oamenii lui Ta Mok, sau acei niredey[15] de temut din sud-vest, au înlocuit cadrele locale exterminate. El a arătat indicativele unităților, formate din deținuți, care au construit baza aeriană secretă a chinezilor de la Krang Lieu, din provincia Kompong Chhnang, situată în centrul țării, exterminați cu toții la sfârșitul lucrărilor, întrucât locul trebuia să rămână absolut secret. Centrele Securității din provincie erau exclusiv sub înalta autoritate a secretarilor de district ai Partidului. Unul dintre ei era Chea Sim, ulterior al doilea personaj în statul cambodgian[16], și lui îi erau înaintate toate mărturisirile de la nivelul districtului. Pentru smulgerea acestora, tortura era obligatorie, și ea era folosită în toate birourile de Securitate. Tot după Duch, în acest fel au murit mai bine de un milion de nevinovați, pe motiv că nu au vrut să devină nici țărani, nici muncitori, adică: proletari.

Judecătorul Lavergne i-a pus lui Duch și un număr de întrebări cu privire la statutul Partidului, cu scopul de a afla dacă acesta cerea fiecărui membru să lupte împotriva dușmanilor identificați. Duch a subliniat că teoria leninistă nu putea fi aplicată în totalitate Cambodgiei, unde muncitorii erau foarte puțin numeroși și, prin urmare, trebuiau înlocuiți cu țăranii săraci, iar o linie politică severă privitoare la originea socială a început să fie aplicată din 1973, când a debutat eliminarea claselor neproletare. Totodată, el trebuia să se asigure că linia politică revoluționară îi este cu totul limpede, iar practica obișnuită era să-și scrie autobiografia cel puțin o dată pe an. De asemenea, trebuia să urmărească acțiunile dușmanilor reali sau presupuși, iar telefoanele zilnice ale lui Son Sen, ministrul Apărării și Securității interne, șeful direct al lui Duch, îi reaminteau această datorie.

În continuare, Duch a vorbit despre presa de partid. Existau două publicații: Tung Padevoat – Steagul Revoluției, destinat militanților și scris în cea mai mare parte de însuși Pol Pot, și Yavechun Padevoat – Tineretul revoluționar, scris în bună măsură de Yun Yat, soția lui Son Sen, de profesie învățătoare, responsabilă cu educația. Aceste publicații conțineau directive care trebuiau aplicate întocmai, căci ele te învățau „să gândești pornind nu de la sentimente, ci de la principiile Partidului“. În concluzie, Pol Pot era singura persoană care lua toate hotărârile cu privire la toate problemele – și în special în privința numirilor, a situației militare și a economiei – sfătuindu-se cu Nuon Chea, Fratele[17] nr. 2, alter ego-ul lui Pol Pot. În fine, Duch a explicat că S-21 nu putea să comunice direct cu centrele Securității din provincie. Astfel, în Regiunea Est responsabilul acestor centre era Sao Phim, numărul trei în ierarhia de partid, care, pentru a lua legătura cu Duch, trebuia să se adreseze comitetului permenent al lui Son Sen. „Dacă nu respectai calea ierarhică, plăteai cu capul“, a repetat mereu Duch. Principiul de bază era centralismul democratic, ceea ce înseamnă că nici o comunicare directă nu era posibilă și că arestările erau hotărâte întotdeauna de către nivelul ierarhic superior. Totuși, din sentința lui Duch a reieșit că el nu a convins pe deplin tribunalul și că au existat câteva cazuri de comunicare directă între S-21 și unele dintre centrele de detenție din provincie.

O altă sursă scrisă, fundamentală pentru cercetarea exterminării, a fost stenograma unei ședințe a Comitetului Permanent al Comitetului Central al PCC[18] din data de 30 martie 1976, care a stabilit necesitatea „de a zdrobi dușmanii dinlăuntrul și din afara rândurilor Partidului“ și, din 30 martie 1976 și până în 7 ianuarie 1979, PCK[19] a aplicat cu hotărâre această linie politică. Pentru a justifica arestările masive care au avut loc în 1977 în Regiunea Vest, și care i-au vizat pe subordonații șefului ei, Chou Chet alias Si, Duch a citat un precept atribuit lui Ho Și Min:

„Înainte de a tăia un bambus, trebuie să-i înlături spinii.“

Singurele interogatorii transmise integral la radio au fost cele ale soldaților vietnamezi căzuți prizonieri. Astfel, vânătoarea de „dușmani“ putea deveni o misiune națională a tuturor membrilor de partid.

Lunga mărturisire a lui Koy Thuon, responsabilul Regiunii Nord, a dus la arestări masive, iar Duch conchide: „Am fost șocat“. Singurul șef regional care nu i-a trimis decât doi acuzați a fost Ta Mok, care răspundea de Regiunea Sud-Vest (Niredey), pentru bunul motiv că își făcea singur epurările. După Duch, toate aceste anchete, mărturisiri forțate și execuții se făceau „în numele luptei de clasă, un element de bază în formarea anchetatorilor. Oamenii arestați de Partid trebuiau să fie considerați «dușmani». Dacă nu aveai încredere în Partid, nu erai în stare să anchetezi «dușmanul» care submina Partidul din interior, iar cei care descopeream «dușmanii» infiltrați în rândurile noastre eram noi.“

Pentru a concluziona, Duch, recent convertit la exigențele statului de drept, a subliniat de mai multe ori că în Kampuchia Democrată „nu exista nici o lege, linia politică a Partidului, stabilită de Comitetul Permanent, în care erau concentrate puterile executivă, legislativă și judecătorească, fiind singura lege“. În limbajul PCC era vorba despre „justiția populară“ pusă în practică de Revoluția Culturală chineză. Pe 9 iunie el a declarat: „Nimeni nu înțelegea linia Partidului mai bine ca mine. M-am alăturat Revoluției în 1964 și am studiat-o cel mai bine“. Duch a insistat asupra răspunderii unui număr de patru centre de decizie:

„Secretarii de partid ai celor șapte regiuni ale țării, secretarul Comitetului 870 [Pol Pot], Comitetul Permanent al Partidului și statul major al lui Son Sen. Dacă vreunul dintre aceste centre de putere dădea un ordin de arestare, toate centrele Securității din țară trebuiau să-l execute.“

Iată un alt punct controversat cu privire la ansamblul închisorilor din Kampuchia Democrată: ce putem spune despre afirmația apăsată a lui Duch, din 29 aprilie, după care „toate centrele Securității aveau datoria să-i dețină și apoi să-i execute pe toți acuzații“? După știința mea, la fel ca și în cazul M-13, Duch a fost singurul director de închisoare din întreaga țară care a interpretat ordinul de a vâna „dușmanul“ într-un mod atât de hotărât. Prin urmare, în toate perioadele acestui scurt regim alți responsabili și alte autorități locale eliberat deținuți, și nu este vorba doar despre indivizi, ci chiar despre grupuri întregi. Mai mult, uneori un centru era închis și toți deținuții eliberați, iar în acest caz este evident că marele pocăit, care făcut paradă de căința sa completă, a fost prins în flagrant delict de minciună. Din contră, pe 16 iunie Duch a explicat bine scopurile interogatoriilor și ale mărturisirilor. Era vorba, înainte de toate, despre confirmarea temeiurilor arestării, întrucât nu exista nici o procedură de acuzare, iar rolul deținutului era să-și mărturisească singur crimele. Apoi, era vorba despre implicarea altor „complici“, care de asemenea trebuiau anchetați, cu scopul de a descoperi comploturile împotriva Angkarului.

Amplasarea S-21

Duch a dat o mulțime de amănunte cu privire la locurile din Phnom Penh unde a funcționat S-21, care a fost un centru de o importanță primordială pentru conducerea superioară a Anghkarului, întrucât rolul său era să-i asigure securitatea totală. La început, S-21 a fost situat la Takhmau, în suburbia industrială din sudul capitalei, în localul singurului spital psihiatric al țării. Apoi, a fost mutat în clădirile Poliției Judiciare (PJ), chiar în centrul orașului, în partea de sud a Pieței Centrale[20]. Cu acel prilej au fost deshumate resturile umane îngropate în spital, care au fost arse pentru a se șterge orice urmă a instituției. Alegerea PJ era rațională, pentru că la începutul regimului acolo puteau fi găsite informații despre toate personalitățile protejate de poliția lui Lon Nol sau, înainte de el, de Sihanouk, care trebuiau identificate în scopul eliminării lor cât mai rapide, iar Duch a mărturisit că a folosit aceste arhive. Tot acolo funcționarii S-21 s-au obișnuit să urmeze metodele științifice ale poliției franceze, instituind portretele antropometrice ale feței și profilului pentru deținuții nou-veniți, fotografii care de atunci încoace au făcut turul planetei.

Totuși, PJ era situată pe foarte celebra Stradă a Castravetelui dulce (Trasak Paem sau 63) și risca, după Duch, să fie observată de vizitatorii chinezi, prin urmare s-a hotărât ca sinistra instituție să fie mutată, încă o dată, în cartierul Tuol Tompung, aproape de centru. În martie–aprilie 1976, când Duch a ajuns director general și nu mai era adjunctul lui Nat, fiind deci director plin, a hotărât să folosească clădirile mai extinse ale liceului din Ponhea Leu și ale școlii primare învecinate din Tuol Svay Prey (ulterior demolate), pe care în 1979 vietnamezii le-au numit Tuol Sleng. Acolo Duch a organizat, pornind de la zero, o structură foarte sofisticată, folosind ca mână de lucru mai multe zeci de persoane, cel puțin 155 în total, reînnoită permanent din cauza epurărilor interne.

Existau cinci corpuri, denumite după literele A, B, C, D și E. Corpurile A, B și C erau destinate deținuților, care erau întinși pe pardoseală și legați cu fiare în fostele săli de clasă, având gleznele prinse cu cătușe dispuse de-a lungul unor bare lungi de fier – „barele justiției“ colonizării franceze –, la fel ca în toate închisorile țării[21]. De asemenea, Duch s-a gândit să împartă unele foste săli de clasă în mici celule, în care deținuții cei mai importanți erau mutați separat și li se permitea chiar să stea întinși. În plus, casele învecinate au fost folosite ca birouri de interogatoriu sau pentru a găzdui personalul. De altfel, multe dintre victime au fost executate pe loc și îngropate împrejurul S-21, acestea fiind persoanele importante, copiii sau prizonierii de război vietnamezi, iar cu prilejul lucrărilor au fost găsite numeroase oase umane. Înconjurată de sârmă ghimpată, închisoarea era apărată printr-o a doua incintă, construită la circa o sută de metri distanță, pe cele patru laturi ale sale, din panouri de tablă, cu scopul de a păstra secretul total al acestui loc sinistru.

Duch, soția sa și cei doi copii mici locuiau destul de departe, către est, la marginea vastului patrulater care înconjura S-21, pe Strada 95, foarte aproape de marele bulevard Manivong. Într-o clădire situată chiar în fața casei sale, care avea o încăpere mare, el a organizat o școală de anchetatori. Acolo a explicat cât se poate de limpede dubla sa misiune: ca pornind de la mărturisiri să redacteze rapoarte destinate conducerii superioare a Angkarului și să formeze noi anchetatori–torționari. În cursul acestor ședințe el a insistat că pentru a face acuzații să vorbească era necesar să fie folosită, în special, ceea ce în khmeră se numea „politica“ (noyobay) – ansamblu de tehnici de propagandă și presiuni psihice –, înainte de a se recurge la măsuri dure. Duch a predat acolo trei metode de interogatoriu, care la S-21 au fost folosite de către trei echipe diferite de anchetatori: tortura „răcoritoare“ – mai puțin violentă, tortura „fierbinte“ – foarte dureroasă și tortura medie (fără îndoială, preferata sa), administrată treptat, pe care a numit-o tehnica „ronțăielii“ (nibbling) tradusă nefericit în engleză de interpreții tribunalului prin chewing[22].

Un alt amănunt important privește existența lozincilor pe pereții închisorii, și în special a ordinului adresat deținuților de a nu țipa atunci când sufereau sub tortură. Acestea „porunci“ sunt mereu citate și comentate de analiști, ultimul articol pe care l-am citit, de altfel remarcabil, fiind cel al lui Andrew Antony, publicat în The Observer din 10 ianuarie 2010, în care relatează moartea misterioasă a universitarului englez Malcom Caldwell, petrecută la Phnom Penh în decembrie 1978, cu câteva zile înainte de căderea regimului. Când am cules lozinci ale khmerilor roșii, pe acestea nu le-am reținut, întrucât conținutul lor nu era similar celor propagate neîncetat în comunele populare[23]. Am considerat deci că ele au fost o invenție a vietnamezilor, petrecută atunci când aceștia au transformat centrul de interogatoriu și tortură într-un „Muzeu al Genocidului“. Intuiția mea a fost cea bună și îl cred pe Duch atunci când susține cu tărie, în mod repetat, că aceste lozinci nu se aflau acolo sub regimul Kampuchiei Democrate. Unul dintre martori, fostul anchetator Lach Mien, a confirmat că nu a văzut niciodată pe pereți vreun ordin adresat deținuților sau anchetatorilor. De fapt, directivele sunt stipulate în carnetele de note ale anchetatorilor, iar deținuții trebuiau lăsați în ceața cea mai deasă cu privire la deznodământul acestei lupte cu moartea, la fel ca în toate închisorile țării. De altfel, lucrurile stăteau la fel și în cazul lozincii scrise deasupra portalului de intrare de la Auschwitz, maimuțăreala Arbeit macht frei, care la origine era mult mai lungă și, conform lui David Chandler, însemna: „Întăriți sufletul Revoluției! Fiți atenți la strategia și tacticile dușmanului, pentru a apăra țara, poporul și Partidul!“

Angajații S-21

După ce au stabilit geografia S-21, judecătorii au fost preocupați de proveniența angajaților. Specific khmerilor roșii era că cei vizați nu alegeau sau nu cereau niciodată să ocupe un post sau altul, ci Partidul le trasa o sarcină anume. Așa s-a întâmplat în cazul tuturor soldaților și cu privire la toate sarcinile fără vreo importanță specială care priveau securitatea externă și internă a statului. Criteriile unice de selecție au fost de două tipuri: trebuia să fii din clasa cea mai săracă și, pe cât posibil, să ai o educație școlară minimă (originea socială); totodată, să ai un simț al supunerii totale. Duch și-a recrutat cadrele medii dintre anchetatorii pe care i-a instruit la M-13 – între care devotatul său adjunct Mam Nai, zis Chan – iar cadrele subordonate din divizioanele de elită, precum Divizionul 703, sau pur și simplu arestând circa șaizeci de adolescenți, cât încăpeau într-un camion, așa cum a făcut în provincia Kompong Chhnang[24]. În afară de Duch și Mam Nai, niciunul dintre acești recruți nu a cerut să devină torționar în vreunul dintre centrele de exterminare cele mai barbare din secolul al XX-lea. Toți angajații erau bărbați, chiar și așa-zisul personal medical, cu excepția unei echipe de patru femei, soții de anchetatori, formată pentru a le interoga pe cele câteva femei deținute, după ce una dintre ele a fost violată de anchetatorul ei cu un lemn.

Duch este cel care a conceput și organizat centrul și unitățile sale principale, compuse din: însărcinații cu arestările, cu primirea și fotografierea nou-sosiților, cu anchetarea și grefa, cu dactilografierea și fotocopierea, gardienii și, în fine, călăii însărcinați cu transferul și execuția care aveau loc la Choeug Aek[25]. Totodată, acolo se găseau și ajutori de infirmieri – fără o reală pregătire medicală, însărcinați să-i împiedice pe torturați să moară prea repede –, bucătari și personal administrativ. Existau două bucătării, una pentru cadre și alta pentru deținuți, iar sarcina lui Hor era să urmărească întreaga activitate și să se asigure că se desfășoară după dorința directorului. Duch avea o linie telefonică specială, prin care comunica zilnic cu Son Sen. Începând din 15 august 1977, Son Sen a trebuit să plece în Regiunea Est pentru a se apropia de front, într-un moment în care luptele împotriva vietnamezilor luaseră amploare. Nuon Chea, numărul doi al regimului, a preluat atunci conducerea importantei instituții despre care mai târziu îi va declara lui Bruno Carrete că, după știința sa, nu era altceva decât un simplu Centru de documentare[26].

Când s-a intrat în rutină, ocupația principală a lui Duch a fost să compileze mărturisirile scrise, pe care le adnota și despre care făcea dări de seamă, rapoarte sau rezumate pe care le înaintata șefilor săi Son Sen și Noun Chea. După propria-i mărturisire, nu a luat parte la interogatorii, cu excepția cazului lui Koy Thuon, șeful Regiunii Nord. Acesta a fost interogat timp de mai multe luni și, tot după spusele lui Duch, nu a fost deloc torturat. Arestarea sa, urmată de epurarea întregii Regiuni Nord, l-ar fi tulburat foarte tare pe Duch întrucât, fiind originar de acolo, el cunoștea o mulțime de cadre. Cât privește restul interogatoriilor, Duch spune că le superviza de la distanță.

William Smith, unul dintre procurori, i-a reproșat lui Duch următorul fapt: dacă, așa cum pretindea, această muncă îl dezgusta și evita privirile deținuților, de ce nu a încercat să fugă în străinătate? Respectivul procuror nu pare să fi înțeles cu adevărat că pentru un bărbat însurat și tată a doi copii mici, în plus, responsabil al închisorii destinată conducătorilor de partid, fuga nu era o opțiune posibilă. Dacă, prin vreo minune, el ar fi reușit să se strecoare până în Vietnam sau Tailanda, soția și cei copii ai săi ar fi fost masacrați cu sălbăticie. De altfel, Duch a spus că întotdeauna a ales în mod laș supraviețuirea sa și a familiei sale, ceea ce este perfect adevărat.

Totuși, victimele și istoricii pot să-i fie recunoscători lui Duch pentru că a lămurit Curtea cu privire la o mulțime de amănunte privind organizarea și funcționarea S-21. În cursul procesului în care a depus mărturie pe 6 august 2009, David Chandler a subliniat ce tur de forță a reprezentat din partea lui Duch crearea ex nihilo a unei instituții „totale“ – ca tip de instituție totalitară în care nu se lasă, nici deținuților și nici torționarilor, o fărâmă de libertate sau de umanitate – și a mărturisit că a fost impresionat de bogăția amănuntelor furnizate de inculpat, care a făcut astfel un serviciu Istoriei. Astfel, în după-amiaza zilei de 27 aprilie 2009, Duch a confirmat că atunci când soțul era „distrus“ (smashed, în khmeră komtec), soția avea același sfârșit.

Instruirea ideologică a anchetatorilor

Duch a fost interogat amănunțit de către cei doi judecători internaționali, neozeelandeza Sylvia Cartwright și Jean-Marc Lavergne, cu privire la comportamentul său față de tinerii adolescenți care proveneau din divizioanele de elită sau care erau strânși direct din comunele populare. Și aici Duch a recunoscut sincer că „îi supunea unei educații comuniste severe, făcând din acești băieți buni și nevinovați persoane de o cruzime extremă“. „Partidul“ avea încredere în acești fii de țărani săraci, care „nu aveau nici o intenție trădătoare și erau de origine sănătoasă“. Brodând în jurul celebrului aforism al lui Mao, el a adăugat:

„Pentru că tinerii sunt asemeni unei coli albe, pe care putem scrie sau desena cu ușurință. Aceasta a fost ideea fundamentală a politicienilor Partidului Comunist.“

Totuși, procesul a pus în lumină și responsabilitatea covârșitoare a lui Duch, ale cărui meticulozitate profesională și precizie matematică în detalii au avut consecințe funeste teribile. Pe 27 aprilie, Duch a mărturisit la fel de sincer că la începutul anului 1976 l-a înlocuit pe directorul Nat, care urma să fie epurat:

„Pentru că eram un anchetator mult mai bun decât el, iar Partidul avea mai multă încredere în mine decât în Nat. În plus, eram mai bun decât Nat și în instruirea anchetatorilor. Am fost foarte atașat Partidului, și mai bine aș fi murit decât să-l mint. Conducerea superioară avea încredere în mine, nu în Nat. Am fost câinele lor de pază. Deși uram această muncă de anchetator, știam că trebuie s-o fac. Dat fiind că era un ordin, nu aveam de ales.“

Pe 29 aprilie, el a adăugat:

„Am fost ochii și urechile Partidului. Am fost păstorul acestor tineri anchetatori.“

Duch a explicat cum îi instruia pe acești tineri călăi într-o școală specială situată pe Strada 95, chiar în fața casei sale, pentru a putea răspunde imediat la telefon în cazul în care Son Sen, șeful său, l-ar fi sunat. Sala putea găzdui până la 50-60 de „elevi“. „Important este ca de fiecare dată să zăgăzui acțiunile «dușmanului» și să ai un puternic simț de clasă“, tuna el. „Asta predam, căci altfel am fi avut și noi necazuri. Aceasta era filosofia Partidului Comunist, această crimă a simțului clasei muncitoare. Le dădeam mereu exemplul cu tăișul sabiei pe care trebuia să-l ascut, și care trebuia ascuțit în permanență. Le-am explicat lozinca: «atac rapid, victorie rapidă». Ce învățau dimineața, ei trebuiau să aplice după-amiza, și astfel aflau cum să obțină mărturisirile“, a declarat el pe 8 iunie.

Pentru a le ușura munca, torționarii trebuiau convinși că persoanele anchetate nu erau doar „dușmanii“ revoluției, ci și că nu aveau nimic omenesc. Ele erau întotdeauna numite „ticălosul“[27] cutare, sau drept „câini“ ori „insecte“. Totuși, Duch a declarat că unii conducători foarte cunoscuți au continuat să beneficieze de dreptul de a fi numiți „Frați“[28] de către torționarii lor, ca în cazul lui Koy Thuon, șeful Regiunii Nord, a lui Vorn Vet, ministrul Economiei, a lui Toch Phoeun, șeful lucrărilor publice ale regimului, sau chiar a „Excelenței Sale“ Chau Seng, care a fost de mai multe ori ministru și șef de cabinet al lui Sihanouk. Lunga mărturisire a celui din urmă a dispărut în perioada protectoratului vietnamez, situație deloc surprinzătoare, dat fiind că personajul era un cambodgian originar din Vietnamul de Sud. Trebuie știut că tribunalul care l-a judecat pe Duch a fost nevoit să se mulțumească cu arhivele triate probabil de către vietnamezi, pentru a face să dispară unele dintre urmele influenței lor asupra nașterii și dezvoltării mișcării comuniste cambodgiene.

În afara acestor ședințe de instruire practică, existau săptămânalele „întâlniri de viață activă“[29], care aveau loc în incinta centrelor de anchetă sau în cadrul Tineretului Comunist. Erau ședințe de critică și autocritică, iar Duch a recunoscut că nu erau prea plăcute. La drept vorbind, aceste întruniri puteau avea urmări mortale, întrucât, pentru cea mai mică greșeală, ele puteau conduce la arestarea și executarea anchetatorilor. În plus, știm că nici unul dintre aceștia nu se oferise să devină torționar, și că această sarcină sarcină oribilă le-a fost încredințată. Dincolo de instruirea lor ideologică și de necesitatea de a dovedi un puternic simț de clasă, un alt argument decisiv în formarea acestor viitori călăi a fost pericolul de a-și pierde viața dacă nu se supuneau cerințelor criminale ale Angkarului.

Torturile

Duch a fost destul de zgârcit în descrierea torturilor folosite la S-21. El a recunoscut că victimele erau bătute sistematic până la sânge, supuse la șocuri electrice prin fire de telefon sau li se puneau pe cap pungi de plastic până ce leșinau – o practică foarte răspândită în toate închisorile țării –, și cu greu a recunoscut că le smulgeau unghiile torturaților sau că le turnau apă în nări. Din contră, a negat categoric folosirea insectelor veninoase. Acest profesor de tortură nu a lămurit prea mult Curtea cu privire la metodele sale, ci a insistat doar asupra faptului că anchetatorul trebuia să-și stăpânească mânia și să recurgă treptat la metodele cele mai crude, și aceasta mai ales după ce a eșuat folosind ceea ce în khmeră se numesc metode „politice“. Directiva general valabilă pentru acești anchetatori tineri și zeloși era să nu cadă pradă mâniei și, mai ales, să nu omoare prea devreme un acuzat, adică înainte ca el să-și mărturisească toate crimele și să-și denunțe „complicii“. Cu alte cuvinte, după cum Duch a declarat pe 16 iunie, greșeala profesională cea mai gravă era „să întrerupi mărturisirea“.

Un alt mijloc care genera torturi extreme a fost înfometarea. Și în acest punct Duch a evitat majoritatea întrebărilor precise cu privire la torturile aplicate la S-21, dând puține amănunte asupra acestei tehnici despre care se știe că a fost folosită sistematic în toate închisorile țării, la fel ca și în comunele populare, unde orezul era confiscat sistematic de către stat. Din contră, ca măsură de igienă, acest om meticulos a ordonat ca pardoseala, pe care deținuții stăteau întinși, să fie spălată regulat, fapt care le-a permis acestor nefericiți să se spele puțin, un lux complet interzis în toate celelalte închisori.

Mărturisirile

După știința mea, nici unul dintre membrii tribunalului – procurorii, judecătorii sau avocații părților civile – nu au pus întrebări precise cu privire la modul în care erau redactate mărturisirile. Se știe doar că erau trei ședințe pe zi: prima de la orele 7.00 la 11.00, a doua de la orele 12.00 la 17.00 și a treia de la orele 19.00 la 22.00. Nu știm conform căror criterii anumiți deținuți trebuiau să-și scrie singuri autobiografiile, în timp ce ale altora erau chiar înregistrate pe bandă magnetică, iar alții răspundeau oral la întrebări. Unii dintre deținuți erau mutați într-o cameră specială? De ce erau ei puși să scrie? Cine îi supraveghea? Duch, care timp de doi ani a fost deținut sub Sihanouk, a mărturisit pe 16 iunie că acuzații „nu spun niciodată mai mult de 50% din ceea ce știu, iar uneori mai puțin de 20%“.

Mărturisirile acuzaților importanți puteau fi și scrise, și înregistrate pe bandă audio, iar fragmente din ele erau difuzate cu prilejul ședințelor de reeducare ale Partidului, conduse de Son Sen, sau chiar cu prilejul marilor adunări ale membrilor de partid organizate pe Stadionul Olimpic. Unele dintre pasaje erau difuzate și la radioul revoluționar. Iată de ce, în ansamblul rețelei centrelor Securității din țară, S-21 avea un statut bine definit, fiind numit „Brațul special“.

Execuțiile

Duch a dat unele amănunte cu privire la execuții și la ce se întâmpla cu cadavrele. În primăvara anului 1976, la începutul activității S-21, condamnații la moarte erau executați pe loc și îngropați în jurul închisorii, în special în partea de vest. Apoi, dată fiind mulțimea cadavrelor, Duch s-a gândit că era mai rațional să-i transporte pe condamnați, cu camionul, la vreo zece kilometri depărtare de centru, într-un loc izolat situat în sud-vestul orașului, la Choeug Aek. Totuși, deținuții importanți, străinii și copiii au continuat să fie uciși în apropiere de S-21. Astfel, lui Non Suon (1912-1976) – khmer vietminh, lui Chhouk (șeful Zonei 24), lui Koy Thuon (șeful Regiunii Nord), lui Hu Nim (ministrul Informațiilor și Propagandei) și lui Vorn Vet (ministrul Economiei) li s-a tăiat beregata și au fost îngropați în interiorul celei de-a doua incinte a S-21. Ulterior, rămășițele lor pământești au fost fotografiate, pentru a convinge conducerea superioară a Angkarului că erau cu adevărat morți. La Choeug Aek operațiunea se desfășura întotdeauna noaptea, iar condamnaților nu li se mai tăia beregata, ci erau așezați pe marginea unei gropi, li se aplica o lovitură puternică în ceafă, după care erau împinși înăuntru cu piciorul. Apoi, executorii le străpungeau gâtul sau stomacul pentru a se asigura că nu erau leșinați, ci morți de-a binelea. De altfel, această tehnică nu permitea cadavrelor să se umfle în timpul procesului de descompunere.

O parte dintre aceste cadavre au fost folosite pentru cursuri de anatomie. O metodă de execuție foarte crudă a fost aplicată, în special după incidentele de la frontiera cu Vietnamul, la circa o sută de condamnați, cărora li s-a recoltat tot sângele pentru a-l trimite spitalului militar al orașului. Chiar înainte de sosirea vietnamezilor, Nuon Chea a ordonat executarea tuturor deținuților aflați în închisorile Cambodgiei. Cunoscută fiind conștiința sa profesională, Duch a păstrat în viață 14 persoane – unele dintre ele acuzate de moartea universitarului englez Malcom Caldwell (1931-1978), ucis pe 23 decembrie 1978, și soldați vietnamezi prizonieri – pentru a le interoga. Înainte de a fugi, pe 7 ianuarie 1979, la orele 14.00, Duch le-a executat pe toate, acestea fiind cadavrele descoperite de vietnamezi.

Însă înainte de aceasta, Nuon Chea l-a anunțat pe Duch că dacă decizia sa va crea probleme, va purta întreaga răspundere. Cât despre cei cinci artiști – pictori și sculptori – dorința lui Pol Pot era să nu fie uciși, căci intenționa să înlocuiască marele stupa – un fel de tumulus despre care se spunea că ar conține moaștele lui Buddha, situat pe colina Wat Phnom, simbol al orașului Phnom Penh – cu un mare monument în onoarea sa și a Revoluției.

Martorii

Autorii crimelor. Pe 16 iulie 2009 a avut loc mărturia adjunctului lui Duch, Mam Nai, zis Chan. Profesor, având un nivel de educație peste media țării, el a făcut parte din grupul de oameni de încredere cu care Duch a lucrat încă de la închisoarea M-13, în timpul războiului civil. Sarcina sa era să-i ancheteze pe deținuții cei mai importanți și să redacteze Manualul anchetatorilor. Duch l-a implorat să spună întregul adevăr „în fața Istoriei, căci nu trebuie să-ți fie frică de moarte. Nu poți ascunde capul unui elefant într-un coș. Acum, cel mai important este spiritul umanitar.“ De fapt, martorul a ținut capul plecat și s-a arătat supus, ba chiar a plâns când a fost evocată soarta lui Phung Thom, fostul decan al Facultății de Drept din Phnom Penh, ale cărui văduvă și fiică au asistat, curajoase și demne, la toate ședințele publice ale tribunalului. Cu toate acestea, el a mormăit câteva răspunsuri scurte, care nu au adus nimic nou, fără îndoială temându-se să nu fie și el arestat.

Din contră, pe 16 iulie Him Huy, un alt exterminator notoriu de la S-21, care conducea echipa de secături de la Choeug Aek, a răspuns precis și, se pare, cu sinceritate, la toate întrebările care i-au fost puse. El a mărturisit cum sute de copii au fost executați și îngropați în interiorul celei de-a doua incinte a închisorii și, de asemenea, cum cei patru occidentali deținuți la S-21 au fost executați în partea de sud-vest, iar rămășițele lor incinerate pe loc. El a relatat cum la căderea nopții, sub pretextul că erau transferați în altă parte, deținuților care urmau să fie executați li se scoteau lanțurile. Șaizeci dintre ei erau urcați într-un camion chinez și li se ordona să stea jos. După o jumătate de oră ajungeau la Choeug Aek, unde era pornit un grup electrogen, apoi erau introduși într-o baracă, de unde erau scoși pe rând și conduși până la gropile aflate la o distanță de cincizeci de metri. Him Huy trebuia să verifice lista condamnaților, ca să se asigure că toți au fost executați. Unul singur a reușit să scape, însă a fost prins și executat. Îngenunchiați pe marginea gropii, ei trebuiau să plece capul, moment în care primeau o lovitură puternică în ceafă, după care le era străpuns gâtul ori stomacul, pentru a se asigura că au murit de-a binelea. Înainte de a fi acoperiți cu pământ, li se scoteau hainele. Totul trebuia făcut repede, iar treaba să fie terminată înainte de răsărit. Conform acestui martor, Duch a mers de cel puțin două ori la Choeug Aek și a rămas acolo până ce toți deținuții au fost executați. Totodată, Him Huy a insistat asupra faptului că instruirea anchetatorilor nu privea tehnicile de tortură, iar Duch nu-i învăța cum să maltrateze victimele ci, mai ales, îi instruia din punct de vedere politic. Nu l-a văzut niciodată pe Duch bătând deținuții și, într-adevăr, în ultimul an al regimului acesta evita orice contact cu încarcerații și nu făcea altceva decât să verifice și să comenteze lucrările sculptorilor și pictorilor care făceau portretele lui Pol Pot.

Prak Khan, un anchetator care a depus mărturie pe 22 iulie, a repetat că instrucțiunile obligau ca, înainte de tortură, să fie folosite presiunile psihice. El a descris în special cum unui număr de circa treizeci de deținuți li s-a prelevat complet sângele – cinci pungi – cu scopul de a furniza plasmă spitalelor orașului care îi tratau, în special, pe revoluționari. Mulți dintre acești deținuți erau slabi, așa încât, imediat ce au murit, au fost îngropați în incintă.

Seik Dan, care a depus mărturie pe 3 august, dată la care era în vârstă de 48 de ani, avea doar 15 ani în 1976, atunci când, alături de alți adolescenți, a fost recrutat de Duch dintr-un sat situat în provincia Kompong Chhnang. El a fost unul dintre ajutoarele de infirmieri însărcinați cu distribuirea medicamentelor – faimoasele tablete din plante medicinale tradiționale pe care khmerii le numesc „căcăreze de iepure“ – și pansarea rănilor condamnaților după ce aceștia erau interogați. Nu a asistat niciodată la scenele de tortură, care aveau loc mai ales în case, însă noaptea auzea urlete, căci locuia în partea de nord a centrului, în imediata lor vecinătate. Condamnații prezentau mai ales răni provocate de lovituri la spate, pe brațe și pe picioare, unghii smulse, arsuri însoțite de dureri de cap, febră și diaree. Mulți dintre ei au murit noaptea, după o perioadă de interogatoriu care varia de la una la trei luni, iar echipa lui Seik Dan era însărcinată să-i îngroape în partea de est, în interiorul celui de-al doilea perimetru al închisorii. El s-a ferit să pună întrebări cu privire la motivele arestării, atât de tare îi era frică de conducerea închisorii și, mai ales, de Duch. După el, la cea mai mică abatere de la disciplină te păștea moartea.

Lach Mien, audiat pe 3 august, a fost obligat să se alăture khmerilor roșii în 1973, ca milițian, la vârsta de 16 ani. La început a fost gardian, apoi, începând din 1978, anchetator în toate cele trei amplasamente ale S-21: spitalul psihiatric din Takhmau, sediul Poliției Judiciare, apoi la liceul din Ponhea Yat (numit astfel după un rege legendar care a participat la întemeierea orașului Phnom Penh). La Takhmau erau circa o sută de deținuți, iar la PJ deținuții au fost legați cu cătușe, câte zece de o bară.

Gardienii, care se schimbau o dată la șase ore, patrulau fără încetare în spațiul care le fusese atribuit, de exemplu pe etajul unei clădiri, pentru a se asigura nu doar că vreun deținut nu evadează, ci și că nu se sinucide. Fiind cu toții încătușați, aceștia stăteau așezați, însă pentru a se ridica puțin în picioare trebuiau să ceară voie. Îmbrăcați cu pantaloni scurți, cei mai mulți nu aveau cămașă și nici nu li se permitea să-și spele sau să-și schimbe hainele. Fiecare rând număra între 15 și 20 de deținuți, care erau prinși cu cătușe de un picior sau chiar de amândouă. Pentru nevoile fiziologice existau trei cutii de muniție pentru fiecare cameră de detenție, pe care un deținut le golea periodic.

Lach Mien locuia și lua masa împreună cu ceilalți gardieni în afara perimetrului închisorii. Primirea noilor deținuți nu urma nici o regulă, aceștia fiind transferați în vehicule 4x4 sau în camioane, la fel cum părăseau închisoarea în camioane acoperite cu prelată. Gardienii arestați au fost și ei numeroși, iar ca să nu fie recunoscuți de ceilalți li se punea o pătură în cap. Mai târziu, Lach Mien a fost însărcinat cu anchetarea deținuților și cu dactilografierea răspunsurilor acestora care, cu cătușe la mâini și legați la ochi, erau duși în afara perimetrului S-21. Lui i s-a explicat doar ce erau CIA, KGB-ul și serviciul de spionaj vietnamez. Totodată, a fost învățat care era prima întrebare pe care să i-o pună deținutului: de ce ai fost arestat? Vom sublinia că această primă întrebare a fost pusă în toate închisorile din Kampuchia Democrată, dovadă a centralizării complete a sistemului de securitate. Totodată, aceasta era întrebarea inițială pusă de KGB încă din anii 1930. Cu alte cuvinte, nu exista vreun act de acuzare, iar deținutul trebuia să se acuze singur, să inventeze crime care ar fi putut fi pe placul anchetatorilor și, în același timp, să-și denunțe rețeaua de de complici. Lach Mien, care nu a anchetat decât deținuți obișnuiți, era în legătură cu Hor, șeful echipei sale de anchetatori, și cu Duch, care hotăra telefonic dacă interogatoriul se încheia sau nu. Durata acestuia, care varia foarte mult, era de minim o săptămână. Martorul nu a stăruit asupra torturilor și s-a limitat să arăte că Duch îi sfătuia pe anchetatori „să se joace de-a politica“. La rândul său, Hor îl determina să folosească înjurăturile și amenințările, și să aplice lovituri cu bățul.

Victimele. Tribunalul nu s-a dovedit a fi întotdeauna perspicace în alegerea celor pe care i-a chemat la bară să depună mărturie. Cazul cel mai grăitor a fost cel al unui anume Phaok Khan, născut în 1952, fost soldat khmer roșu în Divizionul 708, care a depus mărturie în după-amiaza zilei de 7 iulie și în dimineața zilei următoare. El a pretins că după ce a fost deținut la S-21, în noaptea de 6 ianuarie 1979 a fost dus la Choeug Aek, unde a fost „ucis“ alături de celelalte victime și aruncat într-o groapă. La mijlocul nopții, s-a „trezit“, s-a smuls dintre cadavrele care îl acopereau, s-a târât până în afara locului de execuție – înconjurat, totuși, cu un gard metalic – și a reușit să ajungă la un râu. Acolo s-a agățat de scândurile care pluteau și care l-au ajutat să ajungă până la Phnom Penh. Totuși, incinta de la Choeug Aek era bine păzită. Pe de altă parte, locul era situat în aval de capitală, iar cursul Mekongului, spre deosebire de ceea ce se întâmplă la Tonlé Sap timp de șase luni pe an, nu urcă spre nord. În plus, data de 6 ianuarie este îndoielnică, întrucât alți martori mi-au mărturisit că au fost salvați de la moarte chiar în ziua sosirii vietnamezilor. Dincolo de neverosimilitatea scândurilor care erau aduse de cursul apei, descrierea faptelor pe care martorul a făcut-o în cursul audierii a contrazis declarațiile pe care el le-a dat în perioada de instrucție.

Totuși, versiunea sa asupra faptelor este de luat în considerare, căci el ar fi putut foarte bine să fie închis și „executat“ într-o închisoare situată în amonte de Phnom Penh, precum cea de la Roka Kaong, din districtul Muk Kampoul, la circa douăzeci de kilometri de nordul orașului. Acolo eu am descoperit o importantă închisoare districtuală, amplasată într-o școală medie, în apropierea malurilor Mekongului, și am aflat că deținuții erau exterminați pe o insulă. Totodată, am intervievat mai mulți martori care, după ce au primit sinistra lovitură în ceafă și au fost aruncați în groapă, deasupra mormanului de cadavre, au fost considerați morți, și aceasta ar fi putut foarte bine să fie ceea ce Paok Khan a numit „Tuol Sleng“.

La fel s-a întâmplat și în cazul lui Nam Mon, care și ea a fost înrolată cu forța la 14 ani. Toată familia sa numeroasă s-a alăturat revoluției, iar ea a ajuns chiar să susțină că l-a văzut pe Duch în incinta S-21 cum îl obliga pe fratele său să-și omoare tatăl. Această mărturie neverosimilă, întreruptă de lacrimi, a făcut tribunalul să mai piardă o zi, deși era evident că relatarea martorei era incoerentă și contradictorie. Intervenția ei ar fi trebuit înlăturată de la bun început deși, la drept vorbind, și în acest caz este verosimil că a fost deținută și maltratată în altă parte. De altfel, în vederea pronunțării sale pe fond, tribunalul a respins aceste două mărturii.

Din contră, mărturia primei femei khmer roșu, Chin Met, născută în 1958, care la vârsta de 16 ani a fost obligată de șeful satului să se alăture revoluției, s-a dovedit a fi foarte prețioasă. Astfel, ea trebuia să îndeplinească diferite sarcini de spate pentru luptătorii din gherilă și, întrucât nu avea nici un fel de aplecare pentru aceste activități, a fost înapoiată familiei. Totuși, revoluționarii au venit să o ia din nou și, în urma amenințărilor, a trebuit să plece acolo unde a fost repartizată. În 1977 a fost arestată și transferată la Prey Sar, o anexă a S-21, aflată și ea sub comanda lui Duch. Acolo a fost anchetată și maltratată, apoi obligată la muncă forțată în agricultură, un echivalent al exterminării naziste prin muncă. Un an mai târziu, când regimul a căzut și ea a scăpat cu viață, era un schelet viu care nu mai putea să meargă și nici chiar să mănânce. Spre deosebire de martorul anterior, lunga sa relatare a fost clară și perfect coerentă, iar toate aceste amănunte au permis instanței să-și facă o idee clară asupra funcționării închisorii de la Prey Sar sub autoritatea lui Duch.

Pe 18 august, Antonya Tioulong, ziaristă la L’Express, a depus mărturie în numele mamei sale, Meas Ket Samphotre, pentru dispariția sorei sale mai mari, Raingsy Tioulong, arestată în noiembrie 1975 și „omorâtă în bătaie“ la S-21, în aprilie 1976. Era crainică la Radioul khmer, și toată lumea îi cunoștea vocea. Antonya este una dintre cele șapte fiice ale lui Nhiek Tioulong, care până în 1969 a fost unul dintre khmerii cei mai apropiați de Norodom Sihanouk. A îndeplinit numeroase funcțiuni ministeriale și și-a încheiat cariera ca șef al armatei cambodgiene. Raingsy și soțul ei, Lim Kimari, au fost acuzați că au fost capii unui complot al CIA care urmărea să răstoarne regimul revoluționar. Ei au făcut parte dintre cei care au rămas la Phnom Penh în timpul preluării puterii de către khmerii roșii, întrucât se presupunea că rebeliunea este opera Frontului Unit Național Khmer (FUNK) condus de Sihanouk, prietenul și protectorul familiei Tioulong. Din fericire, cei trei copii ai lor se aflau în Franța, unde erau crescuți de bunici, iar Antonya a povestit despre lunga perioadă de suferință a acestei familii, începând din 1975 și până în 1994, când a descoperit la Muzeul din Tuol Sleng ce s-a întâmplat cu sora sa.

Din întâmplare, s-a nimerit să mă aflu la Tuol Sleng în chiar ziua în care, în camera alăturată, am auzit vocea celei despre care credeam că este Saumura Tioulong, soția lui Sam Rainsy, astăzi liderul opoziției. După ce m-am apropiat, mi-am dat seama că nu era Saumura, ci una dintre surorile ei, cu un timbru asemănător. Însoțită de soțul ei francez, ea a tocmai dăduse nas în nas cu portretul sinistru ale acestei surori dispărute, îmbrăcată de sus până jos în negru, cum trebuia sub Pol Pot, și care avea o privire demnă și tristă care exprima oroarea absolută a situației. Și atunci, cu ajutorul fostului director Ung Peich, am găsit „mărturisirea“ surorii și am trimis familiei o copie a ei. Antonya a reușit să exprime întreaga angoasă a unei familii de-a lungul acestor numeroși ani și, mai ales, să reînvie în fața lui Duch și a Curții captivanta personalitate a lui Raingsy.

La rândul ei, Martine Lefeuvre, soția de origine franceză a lui Ouk Ket, a explicat pe un ton de-a dreptul sfâșietor cum toată viața sa și a celor doi copii ai săi a fost răvășită după ce, pe 7 iunie 1977, Ouk Ket s-a urcat voios în avionul care l-a dus la Beijing. După ce mai întâi a obținut o diplomă de inginer la Paris, el a lucrat ca diplomat al Guvernului Regal Național Khmer (GRUNK), condus la Dakar de Sihanouk, afilierea datorându-se legăturilor familiei sale cu Casa regală. După războiul civil, Ouk Ket a dorit cu tărie să se întoarcă pentru a-și sluji țara. Or, cu excepția a două cărți poștale trimise din Pakistan și Beijing, Martine Lefeuvre nu a mai primit vreo veste de la soțul ei. În septembrie 1977 a încercat să scoată informații de la Ambasada Chinei de la Paris, de unde a fost însă dată afară. Abia în 1980, într-un lagăr de refugiați din Tailanda, a aflat de la Thong Hoeung, autorul lucrării Am crezut în khmerii roșii, că soțul ei a fost trimis la S-21 pe 15 iunie 1977 și executat pe 9 decembrie același an. A fost interogat de Mam Nai.

Această văduvă a explicat convingător tribunalului că Ouk Ket a fost un soț și un părinte ideal, care adora muzica și bucătăria, și se ocupa de copiii săi. Ea a reamintit că viața sa a fost bulversată de îngrozitoarea știre și că, după ce a văzut atâta suferință în lagărele din Tailanda, a hotărât să devină infirmieră, continuând cu curaj să-și crească singură cei doi copii. În fața judecătorilor și a lui Duch, ea a schițat un portret al lui Ouk Ket plin de farmec și de omenie, făcând astfel ca viața să triumfe asupra imperiului morții și a S-21.

Față cu aceste suferințe și crime, Duch și-a recunoscut din nou întreaga răspundere. El a explicat că atât mărturisirea lui Ouk Ket, cât și mărturia soției acestuia reprezintă dovezi istorice solide cu privire la oroarea regimului khmerilor roșii:

„Acestea vor rămâne pentru totdeauna. Prin urmare, acest fapt istoric nu este asemeni unei flori, căci o floare poate înflori, pentru ca apoi să se schimbe, însă adevărul nu se poate schimba niciodată.“

Martorul următor a fost Phung Guth Sunthary, o cambodgiană care deține cetățenia franceză și care, în prezent, formează profesorii de limbă franceză din Cambodgia. Este fiica lui Phung Ton, care înainte de regimul khmerilor roșii a fost decanul Facultății de Drept din Phnom Penh. Împreună cu mama sa, Im Sunthy, a asistat la toate ședințele publice ale tribunalului din banca părților civile. Phung Sunthary a explicat clar că scopul prezenței lor obligatorii acolo nu era din dorință de răzbunare, ci pentru că doreau să cunoască adevărul, iar din băncile publicului s-a înțeles foarte bine că această prezență însemna un viu reproș adus inculpatului.

Cele trei franțuzoiace – Antonya Tiouloung, Martine Lefeuvre și Phung Sunthary – au reușit să reînvie în fața Curții memoria personalităților carismatice care nu doreau decât să-și slujească patria și să-și facă familiile fericite, iar Duch, care și-a supus semenii unor asemenea cazne, s-a situat în mod hotărât în afara umanității căreia astăzi îi cere să i se alăture. Ultimele două victime au făcut parte dintre khmerii din străinătate care s-au întors să-și slujească patria și au fost exterminați la S-21, categorie importantă, în mod ciudat uitată de către Curte în partea din sentință consacrată provenienței deținuților de la S-21. Cu toate acestea, în cartea sa Am crezut în khmerii roșii, Ong Tong Hoeung a indicat nu mai puțin de 186 de astfel de deținuți, dintre care 25 erau ofițeri[30], ceea ce are arată că acolo a fost nimicită o parte din elita țării, fapt pe care Curtea nu l-a subliniat.

Cei șapte copii ai lui Phung Ton își aduc aminte de tatăl lor care, în ciuda marilor obligații profesionale, își găsea timp să se ocupe și de ei. Principala regulă morală pe care le-a dat-o a fost să evite orice fel de conflict și să se abțină de la orice formă de violență sau răzbunare. Pe 6 august 1968 el a fost arestat de poliția lui Sihanouk, închis timp de o lună, apoi în arest la domiciliu pentru trei luni, sub acuzația că era khmer roșu. Pe 16 martie 1975 a fost trimis în misiune la Geneva, de unde s-a întors în Cambodgia pe 25 decembrie 1975, trecând prin China. A fost trimis la închisoarea K-15 din Talay, apoi la K-6 din Boeung Trabek și, în fine, pe 12 decembrie 1976, la S-21, unde a supraviețuit până pe 6 iulie 1977, îndurând una dintre cele mai lungi perioade de detenție.

Sunthary a relatat cum ea și mama ei au descoperit cruntul adevăr în timp ce cumpărau zahăr de palmier din Phnom Penh. Pe hârtia de ziar folosită pe post de ambalaj ele au recunoscut printre alte victime de la Tuol Sleng fotografia bărbatului familiei. Pe cămașa sa era atârnat numărul 17, prin urmare era cel de-al șaptesprezecelea deținut care pe 12 decembrie 1976 a fost transferat la S-21. Ung Pech, primul director al instituției care avea să devină „Muzeul genocidului“, le-a solicitat o fotografie cu decanul îmbrăcat în togă, pentru a o expune. Conform câtorva documente prealabile anchetei, tot Mam Nai a fost cel care l-a anchetat, însă mărturisirea lui Phung Ton a dispărut.

Sunthary a subliniat că l-a urmărit luni întregi pe inculpat și a remarcat „cum el căuta mereu să evite orice răspundere pentru crimele comise la S-21“, ceea ce a convins-o că Duch nu a spus adevărul și că remușcările sale nu erau sincere. În fapt, Curtea nu a obținut de la inculpat nici cel mai mic detaliu cu privire la interogatoriile și torturile la care decanul a fost supus. Totuși, în ciuda „respectului profund pe care îl avea pentru fostul său profesor“, Duch a pretins că nu își aduce aminte nimic legat de prezența lui Phung Ton la S-21, ceea ce este greu de crezut. El a afirmat că dacă decanul a fost anchetat de Mam Nai, atunci nu a fost torturat și nu a suferit decât presiuni morale. Toate mărturisirile victimei au dispărut, prin urmare nu dispunem de adnotările lui Duch, care a profitat de situație să repete că nu a avut nimic de-a face cu acest caz. De altfel, aceasta a fost strategia constantă a lui Duch în privința cazurilor individuale, căci el și-a asumat răspunderea doar pentru cele în care urmele scrisului său s-au păstrat. Proba relei sale credințe în acest caz a fost că a încercat să convingă tribunalul de faptul că Phung Ton a fost transferat la S-21 în perioada în care Nat a fost director, deci înaintea sa, ceea ce este absolut fals, întrucât Phung Ton a fost arestat pe 12 decembrie 1976, iar Duch era director al S-21 din martie același an.

Pentru a încheia, Duch i-a promis lui Im Sunthy și lui Phung Guth Sunthary că va face tot posibilul să descopere adevărul în privința detenției și execuției lui Phung Ton, însă din gura sa nu s-a auzit nici o scuză. Prin urmare, când s-a lansat în descrierea instituției sau a politicii generale a Kampuchei Democrate, Duch s-a dovedit a fi un excelent orator. Din contră, atunci când a fost confruntat cu cazuri concrete și cu victimele acțiunilor sale, memoria nu i s-a mai dovedit a fi la fel de vie. Este oare aceasta dovada lipsei de empatie subliniată de psihologi?

Deținut la M-13, François Bizot, celebrul autor al lucrării Portalul, a fost primul care a depus mărturie, pe 8 și 9 aprilie, în calitate de victimă a lui Duch din perioada octombrie–decembrie 1971, cu mult timp înainte de data oficială avută în vedere de tribunal. A fost într-o postură dificilă întrucât, pe de o parte, viața i-a fost salvată de Duch iar, pe de altă parte, a refuzat să devină un martor care să-l dezvinovățească pe inculpat, reușind să mențină echilibrul între nevoia de adevăr și sentimentul de recunoștință. El a schițat portretul pe atunci tânărului Duch, un om nervos, crud și violent, foarte îndoctrinat, care nu avea nici un scrupul să lovească, să tortureze sau să omoare și, din acest motiv, întotdeauna dispus să-i îndoctrineze pe adolescenții needucați proveniți din îndepărtatul sat Omleang. El l-a descris perfect pe cel care a fost și este în prezent Duch: îngerul și bestia. A fost primul care a descoperit în acest „monstru“ un om plin de idealism și abnegație, care muncea neobosit și, încă de pe atunci, își petrecea o parte dintre nopți redactând rapoarte pentru șeful său, Vorn Vet, pe care de altfel îl va executa la S-21, în 1978, nu fără oarecare scrupule. El a acceptat să depună mărturie și pentru a evoca memoria celor doi asistenți cambodgieni ai săi, Pork Lay și Pong Sonn, pe care Duch a ordonat să fie executați, deși cercetătorului i-a promis că le va cruța viața.

Deținuții, pe atunci în număr de circa cincizeci, erau repartizați în trei case, iar François Bizot trebuia să fie prins cu fiare. Însă „chingile“, cum le numește el, erau prea strânse, și atunci a obținut două favoruri: să se poată spăla la pârâu și să fie legat de un stâlp într-o remiză în care era depozitat orezul, separat de ceilalți deținuți. Apoi, el a primit dreptul ca zilnic să i se desfacă legăturile pentru a se îmbăia la pârâu și să primească hrană din mâncarea gardienilor, nu din cea pentru deținuți. Pe malul celălalt al pârâului era o cabană în care, într-o zi, a avut curiozitatea să intre. Acolo a găsit o prăjină de bambus prevăzută cu belciuge pentru încheieturile mâinilor făcute din lemn de palmier și, din gura lui Duch, a aflat că acolo „fusese un birou de poliție al oamenilor din Hanoi, ulterior părăsit“. Evident, judecătorii s-au abținut să pună orice întrebare cu privire la originea închisorii khmerilor roșii și cu privire la deținuții prinși cu cătușe de-a lungul unor bare lungi de fier, subiect complet tabú, întrucât era subînțeles că în acest proces vietnamezii erau de partea victimelor, nu a călăilor.

Bizot a insistat că în „spatele măștii de monstru“ Duch a reușit, prin dialog, „să proiecteze asupra sa o altă lumină“:

„Aveam în fața mea un marxist comunist gata, în lupta împotriva nedreptății, să-și dea viața pentru Revoluție și bunăstarea cambodgienilor. […] Acest monstru nu era însă o ființă deosebită, ci un om ca toți oamenii. Situația în care se găsea nu îi permitea să dea înapoi, căci era prins în capcană, ceea ce mă cutremură chiar și acum. […] Întâlnirea cu Duch mi-a marcat destinul, căci el a fost vectorul, brațul armat al unui masacru de stat.“

Experții. Printre cei care au fost citați, vom spune câteva cuvinte despre Nayan Chanda, Craig Etcheson, David Chandler și Raoul Jennar. De origine indiană, fost colaborator la Far Eastern Economic Review, Nayan Chanda este specialist în Vietnam și autor al celebrei lucrări Brother Enemies (Frații inamici)[31] Această excelentă lucrare se bazează mai ales pe surse vietnameze și ea pune în prim plan, înainte de toate, relațiile conflictuale dintre Cambodgia și Vietnam, pornind de la punctul de vedere vietnamez. În timpul depoziției sale, care a avut loc pe 25 și 26 mai, Nayan Chanda a recunoscut că nu era cu adevărat specializat în Cambodgia, iar Curtea nu a reușit să-l facă să spună că cele două țări au fost în război începând din 17 aprilie 1975, și nu cu 1 ianuarie 1978. Cu toate acestea, teza sa a fost reținută în sentință.

Una dintre mărturiile care l-au destabilizat cel mai mult pe Duch din punct de vedere intelectual – fără a mai vorbi, din punct de vedere emoțional, despre unele dintre cele ale victimelor – a fost cea a lui Craig Etcheson, care a avut loc între 18 și 28 mai. Prin urmare, acesta a demonstrat că Duch a fost, „în bună măsură, un inovator, un creator, un promotor, un întemeietor de instituție, care a inventat metoda smulgerii mărturisirilor într-o perioadă lungă de timp. De asemenea, el a forțat victimele să spună numele tuturor celor pe care i-au cunoscut și care puteau fi socotiți «trădători», fiind instrumentul creșterii exponențiale a numărului de acuzați. A făcut această muncă metodic și cu un zel care au contribuit din plin la extinderea atrocităților, cărora le-a căzut victimă un număr mare de persoane. Avea ferma convingere că alte revoluții comuniste nu au reușit să distrugă clasele exploatatoare[, și că dacă ei au ajuns la putere,] conducătorii PCK [Partidului Comunist din Kampuchia] erau convinși că pot realiza o revoluție imediată, care să devină model pentru lumea întreagă.“

Altfel spus, dacă în acel moment al istoriei, pe 17 aprilie 1975, Duch nu s-ar fi aflat în Phnom Penhul „eliberat“, închisoarea S-21, așa cum a fost creată, cu toate atrocitățile ei, n-ar fi existat. Prin urmare, pentru prudentul cercetător american răspunderea pentru barbaria de la S-21 se împarte, căci este de neconceput ca, exceptând persoanele importante, Son Sen să fi ordonat execuția fiecărui khmer roșu, de nivel mediu sau de la bază, transferat la S-21. Prin urmare, în numeroase situații Duch a trebuit să hotărască el însuși moartea deținuților.

Totodată, Echeson a insistat asupra faptului că S-21 a fost singurul centru al Securității a cărui rază de acțiune se întindea asupra întregii țări și, în consecință, primea victime din toată Cambodgia, iar S-21 a fost într-adevăr vârful piramidei centrelor Securității, aflat, la rândul său, sub controlul conducerii politice superioare a țării. Referitor la chestiunile de ordin mai general, care privesc structurile guvernamentale ale khmerilor roșii, el a reamintit că nu era vorba despre un stat modern în sensul propriu al termenului, întrucât ministerele nu existau decât cu numele, membrii „Partidului“ fiind singurii care aveau o oarecare putere.

David Chandler, decanul de vârstă al istoricilor care studiază Cambodgia contemporană, a depus mărturie pe 6 august. El a insistat asupra secretului absolut care înconjura S-21, această instituție „totală“, ceea ce reprezenta o punere în practică a principiului suprem al regimului care consta în impenetrabilitatea completă. Angajații nu aveau nici cea mai mică marjă de libertate și erau ținuți într-o stare de teroare permanentă. Epurările interne au început în urma hotărârii Comitetului Central din 30 martie 1976, iar înainte de ele, cei care erau duși la S-21 erau, mai ales, cadre ale regimurilor precedente. El a scos în evidență priceperea administrativă a lui Duch, acest slujbaș sârguincios al revoluției care a pus bazele unui model de eficiență. Chiar înainte de a trece pragul S-21, deținuții erau considerați deșeuri umane și nu meritau nici o milă, iar condițiile neomenești de detenție aveau ca scop să-i distrugă. Chandler a recunoscut că a fost mișcat de faptul că Duch și-a recunoscut vinovăția, făcând astfel un serviciu istoriei, iar în privința comparației dintre S-21 și închisorile de provincie a recunoscut că nu a studiat deloc subiectul.

Chandler și-a încheiat depoziția afirmând că se întoarce mereu la ultima frază din cartea sa, Vocile de la S-21. Istoria terorii din închisoarea secretă a lui Pol Pot:

„Ca să descoperi originea răului care s-a manifestat zi de zi la S-21, nu avem nevoie să căutăm decât în noi înșine.“

Fapt de înțeles, fraza a fost citată de François Roux cu scopul de a banaliza crimele clientului său, iar Chandler i-a răspuns:

„Această capacitate de a face răul nu-i face capabili pe toți indivizii să-l și înfăptuiască, la fel cum nimic nu-i disculpă pe cei care își pun în practică această capacitate.“

Raoul Marc Jennat, un belgian care acum este consilier al guvernului Hun Sen, a fost ultimul martor străin chemat de avocații apărării. Acest observator avizat al vieții politice și autor al mai multor lucrări cu privire la Constituție și la clasa politică din Cambodgia nu este considerat specialist în Kampuchia Democrată. El a explicat că pentru analiza sa a folosit lucrările lui David Chandler, Steven Heder, Sacha Sher și Philip Short, la fel ca și cercetările, cel mai adesea contestabile, ale Centrului de Documentare din Cambodgia (DC-Cam)[32].

După ce mai întâi a indicat interesantele surse marxist-leniniste și maoiste ale polpotismului, și formarea acestuia în Franța, Tailanda, Vietnam, China și chiar în Cambodgia khmerilor roșii, Jennar s-a lansat în afirmații mai îndoielnice cu privire la existența unui genocid în timpul Kampuchiei Democrate, chestiune care nu făcea obiectul procesului, întrucât acuzația fusese înlăturată de procurori. În sprijinul acestei teze, el a citat o lozincă despre care a susținut că era „una dintre cele mai des repetate de conducătorii Kampuchiei Democrate“:

„Trebuie apărată puritatea rasei khmere.“

În ceea ce mă privește, pot spune că nici un martor nu mi-a vorbit despre o asemenea lozincă, prin urmare ea lipsește din culegerea pe care am realizat-o[33]. Pe de altă parte, deși în limba khmeră cuvintele „națiune“, „etnie“ și „rasă“ sunt identice (chiet), iar khmerii roșii, asemeni tuturor regimurilor comuniste din lume, și în special a celui actual din Coreea de Nord, au fost de un șovinism extrem, contrar internaționalismul originar al lui Marx, nu au fost deosebit de rasiști. Ura lor față de vietnamezi, înainte de toate politică, era legată de chestiunea cine va conduce revoluția pe care Vietminhul o dorea indochineză și aflată sub controlul său.

În privința subiectului rețelei închisorilor din țară – motivul principal pentru care depoziția sa a fost admisă – Raoul Jennar s-a folosit de concluziile DC-Cam. Astfel, el s-a lansat în a susține:

„Cu rarisime excepții, putem afirma că orice arestare se termina cu o execuție, care avea loc în absența oricărei proceduri judiciare.“

Eu nu cred că această afirmație este pe de-a-ntregul corectă, întrucât în toată țara au avut loc eliberări, care cu siguranță că nu au fost „rarisime“, chiar dacă este vorba despre o mică parte din persoanele încarcerate. Pe de altă parte, martorul s-a mulțumit să repete cifrele foarte îndoielnice ale DC-Cam, care au rezultat în urma anchetelor superficiale desfășurate pe lângă autoritățile locale proguvernamentale, precocupate să umfle cifrele ororilor „polpotiste“. Astfel, el a indicat nouă închisori unde ar fi fost exterminate mai multe victime decât la S-21, între care închisoarea din Chong Chroy, din provincia Kompong Chhnang. Cifra – ciudată – ar fi reprezentat între 70.000 și 100.000 de victime, iar în pledoaria sa finală D-na Kar Savuth a umflat această cifră la 150.000... Și când te gândești că acest delir a avut ca scop relativizarea ororii de la S-21! Dacă este corect că în anumite locuri de detenție (care nu au fost indicate de Jennar) au fost executate mai multe persoane decât la S-21, nici una dintre instituțiile similare din provincie nu a atins nici gradul de sofisticare, nici numărul angajaților și nici nu a produs mărturisiri atât de amănunțite ca cea aflată sub comanda lui Duch. În plus, nici unul dintre directorii acestora nu s-a aflat la conducere atât de mult timp, cea mai mare parte fiind epurați la rândul lor.

Avocații părților civile

Nu este deloc surprinzător că avocații părților civile au luat parte la proces mai puțin pentru a face să transpară adevărul, decât pentru a-l destabiliza pe inculpat, așa încât cu toții au fost înclinați să respingă contribuția lui Duch la aflarea adevărului și la buna desfășurare a procesului în ansamblul său. Karim A.A. Khan, avocat britanic, reprezentantul primului grup al părților civile, care nu a fost prezent decât în prima și în ultima zi a procesului, nu a ezitat să recunoască, pe data de 23 noiembrie, că în timpul procesului am asistat „la momente de adevăr, însă și la unele de negaționism profund“ (deep-seated denial). Ceea ce mi se pare greșit, căci în privința lui Duch este suficient să vorbești despre „revizionism“, întrucât s-a străduit să înfrumusețeze adevărul în legătură cu rolul pe care l-a jucat și, în consecință, să-și diminueze răspunderea – de altfel, un drept al acuzatului – însă niciodată nu a negat-o. Totuși, vorbind despre crimele sale, pe 9 iunie Duch a declarat, într-un stil plin de metafore:

„Nu poți ascunde un elefant în spatele unui coș.“

După pledoaria foarte iscusită și umană a D-nei Philippe Canonne de la Avocats sans frontières[34], care a reprezentat cel de-al treilea grup al părților civile, pe 23 noiembrie Martine Jacquin a considerat necesar să se lanseze în ciudățenii istorice, atunci când a vorbit despre „cele 500.000“ de victime ale bombardamentelor americane – era nevoie, într-adevăr, de vocea unui francez pentru a se lansa într-o diatribă antiamericană! – în timp ce, după estimările cele mai serioase, numărul victimelor s-a ridicat la 50.000–60.000. La rândul său, D-na Pierre–Olivier Sur, reprezentanta celui de-al patrulea grup, a adăugat că dacă acest personaj viclean s-a prefăcut a colabora cu tribunalul, a fost pentru că el „a ales întotdeauna să fie de partea celui mai tare“, și că în trei momente din viața sa acest „carierist a dorit de fiecare dată să le facă pe plac celor puternici“. Pierre–Olivier Sur a dat apoi trei exemple care nu aveau nici cea mai mică relevanță istorică, subliniând astfel rolul ambiguu pe care îl joacă un avocat într-un proces internațional care privește fapte istorice.

Conform acestei susțineri, Kaing Guek Eav ar fi făcut „alegerea cea bună“ mai întâi atunci când a ales limba franceză ca mijloc de educație, apoi în 1964 când s-a alăturat revoluționarilor și, în fine, în anii 1990, când s-a convertit la creștinismul unei secte protestante de rit evanghelic. În realitate, prima nu a fost deloc o alegere, întrucât în ultimii ani ai Protectoratului[35] – când Kaing Guek Eav, care s-a născut în 1942, a mers la școala primară, iar după Independență, cucerită în 1953, la liceu – franceza era pentru toată lumea principala limbă de educație. Prin urmare, nimeni nu i-a cerut părerea. Apoi, atunci când, ca tânăr profesor de matematici, s-a alăturat revoluționarilor comuniști, aceștia nu erau decât un mic grup care nu avea mai multe șanse să ajungă la putere decât, să spunem, Banda lui Baader din Germania Federală sau Brigăzile Roșii din Italia. Tot câștigul său a fost să fie aruncat pentru doi ani în închisoare sub regimul lui Sihanouk, apoi să fie eliberat în 1970, asemeni tuturor deținuților politici, sub Republica Khmeră. În fine, a te converti la o sectă protestantă din zilele noastre nu reprezintă vreo garanție de inserție într-o societate care în procent de peste 95% este buddistă. În plus, marele avocat internațional, care nu s-a prezentat în fața instanței decât în prima și ultima zi a procesului, și-a ratat voluta oratorică finală atunci când s-a grăbit în a susține că Duch nu a ezitat să ordone distrugerea lui „Son Sen, fostul său șef“. De fapt, era vorba despre Vorn Vet, ministrul Economiei, căci Son Sen a fost ucis, la ordinul lui Pol Pot, douăzeci de ani mai târziu, în 1997. Practic, pe parcursul întregului proces D-na Sur a fost înlocuită de Alain Werner, un tânăr și strălucit avocat din Geneva, care s-a dovedit a fi cel mai prompt și mai sârguincios apărător al părților civile.

Avocații apărării

Pledoariei finale a D-lui Roux i se pot reproșa câteva note false, atunci când a declarat că:

„Duch semăna teroarea în întreaga Cambodgie? Nici o probă nu ne permite să susținem acest lucru!“

Din contră, toate probele ne permit să susținem acest lucru, întrucât după 30 martie 1976, când S-21 a devenit centrul de anchetă și de tortură pentru toți aparatcicii din țară, Duch și-a folosit iscusința de a scoate de la deținuți mii de nume de „trădători“. Nu este nici o îndoială că el era cel care semăna teroarea în sânul „Partidului“ și în toată țara, atât era de eficient și de profesionist în descoperirea dușmanului. În plus, un număr foarte mare de anchetatori–torționari de la S-21 – au fost identificați 155 – au devenit ei înșiși victime ale aceluiași centru. Prin urmare, cine altul decât Duch a fost răspunzător de toate aceste crime?

Cu toate acestea, putem să-i fim recunoscători avocatului francez, căci atmosfera de încredere pe care a reușit să o creeze între el și clientul său a făcut în bună măsură ca Duch să dea glas unei părți importante a adevărului făcut cunoscut în cursul procesului. Totodată, Dl. Roux a scos în evidență, la acest profesor de matematică model, o anume omenie regăsită. În fine, el a făcut tribunalul să câștige timp susținând, încă de la bun început, că nu era nevoie să se insiste asupra multitudinii de fapte imputate acuzatului, întrucât acesta nu le contesta. Totuși, este surprinzător că în pledoaria sa finală nu a indicat cei doi ani de detenție ilegală pe care Duch i-a petrecut sub Sangkum, deși, exceptând apartenența la Partidul Comunist interzis, nu comisese nici o crimă și cu toate că se spune mereu că închisoarea este școala crimei. Pe de altă parte, el nu a amintit nici unul dintre organismele care au reprezentat modelul Brațului special al Securității lui Pol Pot din Nokorbal[36], începând cu Ceka lui Lenin și NKVD-ul lui Stalin, și terminând cu serviciul secret al lui Kang Sheng, șeful poliției politice chineze și unul dintre mentorii conducătorilor khmerilor roșii. Or, mai mulți șefi ai acestor organisme de asasinate în masă au murit liniștiți în paturile lor, fără să fie deranjați de vreo cercetare judiciară. Pe de altă parte, înțelegem foarte bine de ce avocatul francez nu a putut să vorbească despre vădita reușită în viață a anumitor responsabili de masacrarea populației cambodgiene din timpul Kampuchei Democrate, întrucât astăzi ei ocupă poziții de vârf în societatea cambodgiană. Astfel, unul dintre ei – astăzi general cu patru stele, care s-a dovedit a fi atât de bogat încât a putut invita 10.000 de persoane la nunta fiului său, care a durat trei zile – a fost, sub Kampuchia Democrată, șeful Securității unui district[37].

Cât despre D-na Kar Savuth – avocata cambodgiană a lui Duch, numită apărătoare încă din 1999, atunci când autoritățile cambodgiene l-au transferat pe acuzat într-o închisoare militară – ea a compensat lipsa de pregătire juridică (a devenit avocată în 1982, într-o perioadă în care adevărații juriști nu existau) printr-o voce tunătoare, cu rolul de a zăpăci martorii acuzării și a impresiona spectatorii. Până la intervenția finală, când a cerut eliberarea clientului său, ea a tăcut aproape tot timpul procesului. A tăcut chiar și atunci când Dl. Roux a absentat, întrucât a trebuit să fie prezent la Tribunalul din Liban, moment în care a fost înlocuit de asistenta sa. Această situație nu a dăunat cu nimic bunei desfășurări a procesului, căci Duch a știut să se apere perfect și de unul singur. În concluzie, schisma de ultim moment dintre cei doi avocați ai lui Duch este însăși dovada acestui tip de sistem hibrid, în care strategia apărării nu este stabilită de o singură instanță, ci de două.

Intervențiile politice

Cea mai cunoscută dintre acestea a constat în refuzul total al lui Chea Leang – procuror în proces, alături de canadianul Robert Petit –, socotit ca foarte apropiat puterii, de a pune sub acuzare alte șase personaje ale Kampuchiei Democrate, între care Van Rith, fost ministru al Comerțului Exterior. Cel din urmă a murit în cursul cercetărilor, iar dintre ceilalți cinci, aflați în aceeași situație, patru erau șefi militari, iar unul șef de district. Probabil că acesta a fost și motivul demisiei, chiar în timpul procesului lui Duch, a procurorului internațional Robert Petit.

Vietnamul (din 1968 și până în 1983) și apoi China (din 1973 până în 1979) au fost direct implicate în crimele comise de khmerii roșii, însă în actul constitutiv al acestui tribunal hibrid a fost indicat clar că nu trebuia amintit rolul nici unui stat străin, iar China și miile sale de consilieri, dintre care unii apar în fotografii alături de anchetatorii de la S-21, au lipsit complet din dezbaterile procesului. Și totuși, uriașa ambasadă a Chinei din Phnom Penh, situată pe cea mai mare arteră a capitalei, Bulevardul Mao Țe Dun, se află chiar lângă vasta incintă de siguranță care înconjura S-21.

Vietnamezii au fost menționați în proces doar în calitate de victime, fapt care nu ține seama de complexitatea relațiilor pe care le-au avut cu khmerii roșii. Pe de o parte, comuniștii vietnamezi au fost întotdeauna agresorii Cambodgiei, iar pe de alta este de adăugat că ei sunt cei care au creat PCC[38]. După cel de-al Doilea Război Mondial, ei au invadat Cambodgia de trei ori: în timpul Primului, a Celui de-al Doilea și a Celui de-al Treilea Război al Indochinei. Primele sanctuare cambodgiene au fost ocupate de vietnamezi în 1964, un preambul al invaziei întregii țări, care a avut loc începând din 18 martie 1970. Pe 17 aprilie 1975 ei erau încă prezenți în unele zone, spre exemplu la Mondolkiri și Ratanakiri, iar PCC s-a străduit din răsputeri să-i facă să plece. Oficial, înainte de ruperea relațiilor diplomatice care s-a produs pe 31 decembrie 1977, cele două regimuri nu erau în război, ba chiar își manifestau public marea lor prietenie. În plus, îainte acestei date, comunitatea internațională nu putea lua contact cu refugiații khmeri de pe teritoriul vietnamez, iar PCV[39] acoperea crimele PCC. Cele două regimuri au intrat în conflict deschis începând cu 1 ianuarie 1978, însă procurorii au ținut să dovedească faptul că ele au fost efectiv în stare de război din 17 aprilie 1975, cu toate că înainte de 1 ianuarie 1978 doar doi vietnamezi au fost închiși la S-21. Prin urmare, suntem tentați să vedem aici intervenția guvernamentală a unui regim protejat de Hanoi, făcută prin intermediul celor trei judecători cambodgieni: Nil Nonn (președintele tribunalului), Thou Mony și Ya Sokhan. Cu toate că se pare că judecătorilor li s-a pus clar în vedere să nu tranșeze această problemă, în hotărârea finală ei au stabilit că cele două țări au fost efectiv în stare de război începând din 17 aprilie 1975, ceea ce procesul nu a stabilit nici pe departe, scopul fiind însă ca vietnamezii să fie scoși basma curată pentru crimele comise între 1975 și 1979.

Pentru a menaja susceptibilitățile Vietnamului comunist, tribunalul a eludat sistematic faptul că torționarii își obligau victimele să se închine la un câine, de care atârnau profilul lui Ho Și Min, părintele revoluției comuniste vietnameze. Dar de ce oare era oaia neagră a khmerilor roșii? Nu din cauza ideologiei, căci și el făcuse sinteza stalinismului cu maoismul în sos naționalist, ci pentru că Vietminhul și șeful său doreau să pună stăpânire pe revoluția polpotistă, la fel cum au supravegheat – și supraveghează încă – revoluția laoțiană. Iată de ce totalitariștii conducerii superioare a Angkarului îi urmăreau cu o ură neîmpăcată pe toți cei care le contestau puterea absolută, atât în exteriorul țării, cât și în interiorul „Partidului“.

Judecătorii au pierdut mult timp încercând să-l facă pe Duch să spună că Vietnamul și Cambodgia au fost în stare de război începând din 17 aprilie 1975. Or toate incidentele care au complicat relațiile dintre cele două țări până la 31 decembrie 1977, când Kampuchia Democrată a rupt relațiile diplomatice, au fost absolut secrete. Organele vietnameze de presă au tăcut pe acest subiect, iar ziariștilor străini li s-a interzis să facă anchete, întrucât se presupunea că cele două regimuri comuniste sunt în strânse relații. Cum era posibil atunci ca Duch, care nu avea acces la mass-media libere, să fi putut fi la curent cu această situație? Răspunsul este că prin aceasta se dorea ca el să fie acuzat de crime de război începând cu aprilie 1975, și nu doar pentru anul 1978[40]. Prin urmare, a fost întrebat dacă a auzit vorbindu-se despre un plan de exterminare a vietnamezilor, întrebare la care a răspuns răspicat:

„Nu știu nimic despre un asemenea plan și nici nu-mi aduc aminte ca cineva să-mi fi vorbit despre așa ceva.“

Din contră, în anul 1978 circa 350 de vietnamezi au fost transferați la S-21, din care cel puțin jumătate au fost soldați în uniformă. Sarcina specială de a-i ancheta i-a revenit lui Mam Nai, iar toate declarațiile lor au fost înregistrate pentru a fi difuzate la radioul regimului, în scopuri de propagandă și pentru a demonstra că PCV voia să reînființeze Federația Indochineză colonială. De altfel, pe 10 iunie Duch a declarat:

„Linia noastră politică supremă consta în «independență și în faptul de a fi stăpâni pe propriul nostru destin». Noi am fost ferm împotriva ideii unei Federații Indochineze, susținută de Le Duan[41], care se considera părintele revoluției.“

Prizonierii de război vietnamezi au fost executați cu toții, fapt care explică, în parte, de ce Hanoiul nu putea lăsa situația să dureze la nesfârșit. În ceea ce privește civilii, mulți dintre ei erau khmeri din Delta Mekongului, care s-au refugiat din cauza represiunii PCV, însă nu au fost priviți cu simpatie de către khmerii roșii, care i-au considerat spioni. În plus, ei se plângeau că în Vietnam nu puteau să-și practice liber religia budistă, or khmerii roșii erau partizanii feroci ai dispariției tuturor religiilor. Duch a insistat asupra faptului că regimul său nu s-a solidarizat în nici un fel cu mișcarea de emancipare a khmerilor krom, sau khmerii de jos, din Deltă, prin urmare nu există nici un fundament istoric pentru teoria după care khmerii roșii aveau intenția să recucerească Delta, teorie care a reprezentat, în parte, justificarea invaziei Cambodgiei de către Vietnam, petrecută pe 24 decembrie 1978. Pe 10 iunie Duch a mărturisit că nu știa cum să spună în khmeră că deținuții vietnamezi nu au reprezentat o categorie aparte, și că erau socotiți trădători ca oricare alții. „În franceză am spune că este vorba despre rutină“, a adăugat el.

În fine, judecătorii de instrucție au dorit să ancheteze niște martori care astăzi ocupă posturi politice importante. În afară de însuși Hun Sen, este vorba despre: Chea Sim, președintele partidului aflat la putere (PPC) și președintele Senatului, oficial, cel de-al doilea om în stat după Rege; Heng Samrin, președintele Adunării Naționale; Hor Namhong, ministrul Afacerilor Externe; Keat Chhon, ministrul Finanțelor; și despre doi senatori ai PPC, Ouk Bunchhoeun și Sim Ka. Unii dintre politicieni, precum Sihanouk sau Keat Chhon, s-au declarat gata să depună mărturie în fața tribunalului, însă Hun Sen și-a folosit dreptul de veto pentru a se opune.

Fără a mai indica felul în care au fost aleși judecătorii cambodgieni, cu toții apropiați puterii, și nici manevrele oculte prin care s-a urmărit ca un procent din salariul pesonalului cambodgian al tribunalului să fie vărsat la PPC, vom spune doar că politizarea părții khmere a instanței a fost mai mult decât evidentă. Și, deși nu este nici o îndoială că lucrurile stau așa, eu fac parte dintre cei care cred că un proces, cu toate cusururile lui, este mai bun decât nici unul.

Lipsurile Curții

Selecția, uneori mediocră, a martorilor părților civile sau ai acuzării a făcut să se piardă timpul. Astfel, zilele de 7 și 8 iulie au fost petrecute ascultându-se relatările suferințelor celor doi martori care, în mod evident, nu au fost transferați nicicând la S-21. În ceea ce privește victimele este de înțeles, căci de treizeci de ani Tuol Sleng a devenit simbolul și muzeul tuturor ororilor Kampuchei Democrate, punând în umbră alte zeci de închisori sau chiar sute: DC-Cam a menționat 196, iar Craig Echeson vorbește despre 250 de locuri de detenție. Botezat de vietnamezi, la jumătatea anului 1979, Tuol Sleng, S-21 a ajuns să denumească generic toate aceste închisori, așa cum „T-Pot“ sau „Ticălosul Pot“ a devenit denumirea generică a tuturor khmerilor roșii. Prin urmare, cei care au scăpat cu viață din aceste lagăre de exterminare sunt convinși că închisoarea lor a fost „Tuol Sleng“, fapt care nu li se poate reproșa. Din contră, angajații ONG-urilor care au ajutat la redactarea plângerilor penale, ca și funcționarii tribunalului, ar fi putut să-și dea seama cu ușurință că acești nefericiți nu au fost în nici un fel victimele mașinii de ucis a lui Duch.

O altă parte slabă a procesului a constat în compararea insuficientă a S-21 cu închisorile din provincie, fapt care i-a permis lui Kar Savuth să avanseze, pe data de 25 noiembrie 2009, cifra ciudată de 150.000 de deținuți exterminați într-o singură închisoare, cea din provincia Kompong Chhnang, situată în centrul țării. Și totuși, deși uneori au scos în evidență amatorismul cercetărilor DC-Cam, cercetătorii tribunalului nu au propus alte date mai sigure.

Tribunalul nu a socotit necesar să folosească traducători profesioniști, care ar fi putut fi selectați prin intermediul secțiilor de franceză și engleză ale Universității Regale din Phnom Penh, unde, începând din 1988, sunt formați specialiști în aceste limbi. S-a considerat că, fiind vorba despre un proces, era nevoie de licențiați în drept ai Universității Regale de Drept și Științe Economice din Phnom Penh. Or, dacă aceste persoane cunoșteau oarecum terminologia juridică, ele nu urmaseră vreun curs de formare lingvistică sau de interpreți–traducători. În plus, limbajul juridic nu a fost folosit decât atunci când judecătorii și avocații au avut dezbateri juridice interne, ceea ce, din fericire, a reprezentat un număr foarte redus de intervenții. Ca rezultat, uneori acești amatori le-au atribuit celor care au luatt cuvânul exact contrariul a ceea ce au spus, iar traducerea a fost plină de erori și aproximări. Traducătorii în limba franceză au fost în mod cert profesioniști, însă ei nu știau deloc limba khmeră, motiv pentru care au tradus pornind de la versiunea engleză, și ea deficitară. Pe de altă parte, ne putem imagina toate aproximările în kmeră, atunci când limbile de exprimare erau franceza sau engleza.

În plus, acești „licențiați“ nu aveau o cultură generală și, mai ales, nu știau aproape deloc istorie, prin urmare nici a Cambodgiei, și nici a Kampuciei Democrate, care nu se preda la școală (situație valabilă înainte de procesul lui Duch, căci de atunci lucrurile s-au schimbat). Astfel, când Duch a vorbit de mai multe ori despre „Banda celor patru“, nici unul dintre traducători nu a înțeles la ce se referea și au tradus: „un grup de patru“. Un alt detaliu semnificativ pentru aceste aproximări a fost că traducătorii nu știau ce însemnă „cadă“ (bath), întrucât acest obiect nu există decât în cele mai luxoase hoteluri din Cambodgia. Prin urmare, ei au tradus ngout toek („duș“ și shower) prin bath, apoi prin „baie“, atunci când era vorba despre cei câțiva stropi de apă cu care deținuții de la S-21 se udau în momentul în care gardienii spălau pardoseala pe care aceștia stăteau întinși. Un caz ca acesta a smuls zâmbete, însă ne putem imagina toate neînțelegerile legate de proasta traducere a considerațiilor mai abstracte.

Remușcările lui Duch

La sfârșitul procesului, Duch și-a cerut iarăși scuze și și-a reafirmat remușcările, susținând că a slujit „o organizație criminală, căreia i-a închinat toate sentimentele, toată inteligența și toată viața sa, nefiind decât o rotiță într-o enormă mașinărie“. El i-a rugat stăruitor pe compatrioți să-i lase întredeschisă ușa care să-i permită reîntoarcerea în rândurile umanității. În fine, s-a mulțumit să rezume declarația pe care a făcut-o încă de la începutul procesului, pe 31 martie, însă de această dată cu mult mai puțină forță de convingere decât o făcuse atunci, când a spus:

„Astăzi nutresc un profund regret și am remușcări, mi-e rușine și știu că sunt vinovat față de națiunea și poporul cambodgian în ansamblu, față de familiile victimelor care și-au pierdut viața la S-21 și față de familia mea care a pierdut o parte dintre membri. În această etapă, singurul mod de a rezolva problema a fost să iau hotărârea de a coopera cu CETC căci, cu toată vinovăția pe care o port pentru tot ceea ce am făcut poporului meu, acesta este singurul meu mod de a face cunoscută toată suferința cauzată de atrocitățile de la S-21 și, totodată, de Partidul Comunist al Kampuchiei. Aș vrea să spun că S-21 și toate celelalte tragedii pricinuite de S-21 sunt cu totul reale, și doresc să mă predau CETC pentru a fi judecat conform legii, afirmându-mi totodată, pentru totdeauna, respectul cel mai profund.“

În timpul procesului, Duch și-a exprimat căința de multe ori, și nu doar în declarația de început, despre care s-ar putea crede că i-a fost sugerată de avocatul francez. Astfel, pe 9 iunie el a reafirmat:

„Sunt furios pe mine însumi că am cedat în fața concepțiilor altora și am acceptat ordinele lor criminale. Domnule Președinte, de câte ori îmi amintesc trecutul, remușcările și suferința mea sunt de nespus. Căința mea este fără cale de întoarcere și nu o voi lăsa vreodată să se dilueze, căci îmi voi aminti întotdeauna de aceste lucruri. Durerea mă cuprinde și repet, fără încetare, că o hotărâre proastă pe care am luat-o la un moment dat a făcut să mă chinui pentru tot restul vieții.

Mă înclin în fața acestei Curți și cer să fiu judecat pentru crimele pe care le-am făcut. Voi evita să arunc vina pe umerii șefilor mei și nici nu-mi voi condamna subordonații. Nu voi fugi de răspundere și nici nu voi ascunde rolul pe care l-am jucat la S-21. Nu voi acuza pe nimeni altcineva și, cu atât mai puțin, pe subordonații mei. Sunt vinovat de aceste crime în fața întregii țări – din punct de vedere ideologic și psihic –, în fața întregii populații a Cambodgiei.

Urăsc rolul pe care l-am jucat în calitate de membru al Partidului. Recunosc că am pus în practică politica Partidului, una dintre cele mai criminale politici care s-a orientat după Banda celor patru din China și, în fața Camerei și a întregului popor cambodgian, declar că nu o voi putea uita niciodată.“

Una dintre crimele cele mai hidoase care i-au fost reproșate lui Duch a fost „zdrobirea“ sistematică a copiilor. Exprimându-și regretele, pe 15 iunie inculpatul și-a reluat justificările anterioare:

„Împărtășeam concepția revoluționară a epocii, ceea ce înseamnă că nu voiam să mă gândesc la educația lor, căci mai târziu ei se puteau răzbuna pe mine. Am urmat acest procedeu care m-a acoperit de rușine pentru totdeauna.“

Pe 15 iunie, când președintele Camerei, Nil Nonn, l-a întrebat pe Duch dacă a încercat să atenueze suferințele fizice și morale ale deținuților, acesta a invocat necesitatea aplicării riguroase a ideologiei comuniste:

„Îmi este rușine să recunosc că m-am străduit să am un contact cât mai redus posibil cu deținuții, pentru a nu fi pus în situația să le atenuez suferințele. Dacă aș fi încercat să fac acest lucru, atunci nu aș mai fi putut deosebi limpede prietenii de dușmani. Iar dacă aș fi arătat că vreau să-i tratez pe «dușmani» ca pe «prieteni», atunci nu aș mai fi reușit să aplic întocmai linia politică. Ca membru al Partidului, trebuia să evit să fiu prea aproape de ei și, dacă i-aș fi văzut, aș fi avut un șoc emoțional și nu aș mai fi putut aplica linia politică.“

Atunci Jean–Marc Lavergne i-a atras atenția că o asemenea atitudine îi demonstra „lașitatea“. „Mult mai mult decât lașitate“, i-a răspuns Duch, „da, căci mi-am trădat prietenii. [...] Îmi asum toate crimele de care mă acuzați. Le recunosc pe toate fără să resping nici măcar una.“

Pe 17 iunie el și-a reiterat scuzele:

„Este adevărat, și am mai spus-o, că mi-am trădat prietenii ca să supraviețuiesc și ca să apuc să văd lumina zilei. [...] Zile și nopți întregi am adnotat mărturisirile, evitând totodată să dau ochii cu victimele, căci m-ar fi putut afecta emoțional. Reprezentam poliția și trebuia să-mi îndeplinesc sarcinile. Am fost tulburat, îngrozit, însă a trebuit să merg mai departe. După ce am revăzut adnotările, îmi dau seama că ele sunt mai criminale decât acțiunile unității speciale care nimicea deținuții la Choeug Aek, unitate care nu făcea decât să execute oamenii pe care noi îi consideram deja morți. […] De aceea eu sunt responsabil. Sunt mai responsabil decât cei care dădeau victimelor lovitura de grație.

În același timp, instruirea anchetatorilor conform liniei Partidului a reprezentat o acțiune și mai criminală decât adnotările mele pe mărturisiri. Aceasta le făcea, și pe cele din urmă, mai crude și mai criminale. În concluzie, dacă analizăm rolul meu, în acea perioadă am fost mândru că pot aplica întocmai linia politică, iar astăzi îmi este rușine că am jucat acest rol, ucigând peste 14.000 de persoane. Sunt responsabil moral de faptele mele pentru totdeauna.“

Nu se poate nega că aici Duch pare să fie cu totul sincer în recunoașterea întregii sale responsabilități pentru crimele împotriva umanității comise la S-21 la ordinele sale, la fel cum nu se poate nega că declarația sa a fost spontană. Și într-adevăr, faptele sale au fost mai criminale decât ale celor care dădeau lovitura de grație deținuților la Choeug Aek. Or aceste declarații nu au fost bine înțelese de public și de victimele khmere, căci diferențele culturale dintre occidentali și cambodgieni sunt frapante. Dacă putem presupune, pe bună dreptate, că Duch nu a spus întregul adevăr, nu este nici o îndoială că el a mers foarte departe pe calea destăinuirilor cu privire la regimul revoluționar. Cum însă, pe de o parte, limba khmeră nu face nici o diferență între „regret“ și „remușcare“ – care sunt orientate spre trecut, și „pocăință“ sau „căință“ – orientate spre viitor și care au în vedere îndreptarea, iar pe de altă parte faptul că de la Independență nici un om politic cambodgian nu și-a recunoscut public crimele, cuvintele lui Duch au fost considerate doar o atitudine menită să-i reducă pedeapsa. În fine, în Cambodgia buddhistă există credința că faptele rele te urmăresc precum umbra sau așa cum roțile căruței vin în uma perechii de boi. Prin urmare, orice ai face, răsplata te așteaptă în viața următoare.

Un proces istoric

În primul rând, și acest lucru este de o importanță istorică fundamentală, este pentru prima dată când cel mai înalt responsabil al poliției politice a unui regim comunist, însărcinat în special cu epurarea cadrelor „Partidului“, a fost adus în fața unui tribunal internațional, și că, prin el, criminalitatea regimului în ansamblu a fost demonstrată într-un mod vădit. Deși Camerele Extraordinare ale Tribunalelor Cambodgiene sunt departe de anvergura Tribunalului de la Nürnberg, se pare că, după cum citim atât în presa franceză, cât și în cea anglofonă, să califici procesul lui Duch și cel care va urma drept „Nürnberg comunist“ nu este cu totul ridicol. Faptul este cu atât mai important cu cât acesta va fi probabil singurul proces al unui regim comunist de acest tip. De ce lucrurile stau așa?, se întreabă Guy Sorman:

„Mai întâi, comunismul se bucură de un fel de imunitate ideologică, întrucât pretinde că se află de partea progresului. Apoi, comuniștii rămân la putere la Beijing, Pyongyang, Hanoi și Havana.“[42]

Am putea adăuga că pentru cei care nu au trăit sub apăsarea sa, comunismul nu este deloc inteligibil, pentru că, în general, el a construit o societate opusă celei pe care a proiectat-o. Prin urmare, de aici decurge permanenta neînțelegere a naturii societăților comuniste.

Suntem nevoiți să recunoaștem că Duch a revenit în mod repetat asupra criminalității PCC și că a procedat bine reașezând Kampuchia Democrată în rândul țărilor comuniste, scoțând-o dintre cele „genocidare“, consonante cu hitlerismul, așa cum au stabilit invadatorii vietnamezi. De altfel, chiar din acest motiv a putut avea loc cel puțin un proces al unui responsabil al khmerilor roșii și, prin acesta, al unui regim comunist în ansamblul său. O dată mai mult, neînțelegerea cu privire la termenul folosit pentru a denunța crimele regimului – „genocid“ – a făcut ca, în cele din urmă, un regim comunist fie adus în fața unui tribunal constituit conform procedurilor și, în același timp, în fața celui al Istoriei.

În al doilea rând, este pentru prima dată când, în timpul desfășurării activității unui tribunal internațional, în statul vizat nu a avut loc o schimbare completă a celor mai importanți lideri politici ajunși la putere în urma celor două revoluții comuniste sau „eliberări“ pe care țara le-a cunoscut în 1975 și 1979. Actualul prim-ministru Hun Sen, președintele Senatului Chea Sim, președintele Camerei Deputaților Heng Samrin, ca și miniștrii Economiei și Finanțelor (Keat Chhon), Afacerilor Interne (Sar Kheng) și Apărării Naționale (Tie Banh) – cele mai importante șapte personaje ale regimului actual al PPC – sunt cu toții foști khmeri roșii care au avut responsabilități deloc neglijabile în timpul Kampuchiei Democrate.

Se înțelege astfel mai bine și de ce negocierile au trenat timp de zece ani, din 1997 până în 2007, când Curtea a început să lucreze efectiv, și de ce tribunalul a funcționat într-un context supravegheat de putere. Conform declarațiilor lui Hun Sen, este sigur că nu va exista și un al treilea proces care să vizeze alți șase suspecți, dintre care unul a murit deja, întrcât prim-ministrul s-a opus. Toate aceste înalte personaje, la care se adaugă fostul rege Norodom Sihanouk, au refuzat să răspundă cererii judecătorilor de instrucție de a depune mărturie.

În al treilea rând, se pare că este pentru prima dată când un acuzat a colaborat complet cu tribunalul și a răspuns pe un ton profesoral, plin de autoritate și foarte detaliat la întrebările prin care i se cerea să-și descrie faptele criminale. Rar, el a lăsat să se întrevadă sentimentele de rușine și umilință, fapt care a fost prost văzut de publicul khmer, care a considerat că, prin comparație cu foștii săi subordonați, Duch este trufaș și autoritar. Acest public aștepta să vadă un inculpat sincer, aflat într-o postură care să arate respectul și căința: aproape plângând, supus, cu capul plecat și mâinile împreunate pe creștet, după cum este obiceiul la răufăcătorii din Cambodgia. Oare atitudinea sa indica un om trufaș și orgolios sau doar o persoană care căuta să-și stăpânească emoțiile și să rămână demnă? Probabil că amândouă aceste lucruri.

În al patrulea rând, este pentru prima dată când a fost constituită o Curte hibridă, compusă dintr-o minoritate internațională și judecători în majoritate locali. Datorită sistemului „largei majorități“, fiecare hotărâre a Curții, care este compusă din cinci judecători – trei cambodgieni și doi internaționali – trebuie adoptată de cel puțin unul dintre cei doi judecători internaționali, iar numărul de voturi pentru trebuie să fie de minim patru. La fel este și în cazul Curții de Apel, compusă din șapte judecători, patru cambodgieni și trei internaționali, unde deciziile se iau de către minim cinci membri, din care cel puțin unul trebuie să fie internațional.

În fine, a fost pentru prima dată când într-un tribunal internațional părțile civile, urmând astfel procedura romano–germanică, iar nu anglo–saxonă, au avut dreptul la cuvânt. Ele au fost reprezentate de avocați care nu erau plătiți de tribunal, iar 22 dintre acestea (dintr-un total de 55 de martori), au avut posibilitatea să depună la bară în fața unui public de 500 de persoane și a mass-media.

Și, în al cincinea rând, criminalitatea unui întreg regim a fost demonstrată într-un mod zdrobitor. Acuzarea a solicitat ca noțiunea de „întreprindere criminală concertată“ (ÎCC) [Joint Criminal Enterprise (JCE)] să fie reținută, iar în pronunțarea sa din data de 26 iulie 2009 tribunalul a reținut această calificare. După știința mea, faptul că un partid comunist a fost calificat în același mod ca o organizație teroristă, reprezintă o premieră mondială. Astfel, hotărârea instanței proclamă:

„Acuzatul a cunoscut natura criminală a sistemului pus în practică la S-21 și a acționat animat de intenția de a contribui la acest proiect criminal.“

Verdictul

Impresia mea este că verdictul pronunțat luni 26 iulie a fost destul de echilibrat pentru a satisface victimele și observatorii unui proces pe care l-am putea considera un model pentru justiția internațională. El nu a fost însă considerat așa, pentru că procurorii, părțile civile și inculpatul au făcut recurs.

Bineînțeles, victimele nu puteau fi decât șocate la gândul că într-o zi Duch ar putea ieși din închisoare, dacă va trăi până la 87 de ani. Date fiind circumstanțele atenuante, el nu a fost condamnat pe viață, ci la treizecișicinci de ani de închisoare. Cinci ani i-au fost scăzuți pentru detenția abuzivă începută în 1999, iar până la hotărâre executase deja 13.

Într-adevăr, Duch nu s-a limitat la a se supune ordinelor criminale ale conducerii superioare a Angkarului, ci a „contribuit activ la elaborarea politicii Kampuchiei Democrate“ în aspectele ei cele mai criminale. Și-a pus amprenta pe organizarea S-21 și, dată fiind îngrozitoarea sa eficacitate, a făcut din acesta un loc de tortură și de smulgere a mărturisirilor mai sever și mai inuman decât oricare dintre celelalte aproximativ 220 de locuri de detenție, de exterminare și de tortură din țară. Profesionalismul său în smulgerea „mărturisirilor“ l-a făcut să creeze o instituție penitenciară care poate fi considerată drept sumumul mondial al barbariei, mai ales prin durata supliciilor. În închisorile din provincie interogatoriile puteau dura câteva ore sau puteau fi extinse pe perioada câtorva zile ori chiar câtorva săptămâni, însă totdeauna conform unui program zilnic, în timp ce la S-21 martiriul putea dura șase luni și chiar mai mult. Această amprentă a creatorului S-21, partizan al soluțiilor extreme, împietrește de groază și astăzi pe cel care pătrunde în interiorul a ceea ce a mai rămas din închisoare și, din acest punct de vedere, el ar merita maximumul – sau aproape maximumul – de pedeapsă pe care justiția penală internațională îl dă în mod obișnuit.

Curtea trebuia să recunoască însă și foarte lungul drum parcurs de torționar începând din 7 ianuarie 1979, ziua în care a fugit din instituția pe care a creat-o, lăsând în urmă prețioasele urme ale crimelor sale. Și totuși, mi se pare că judecătorii au fost prea puternic marcați de lovitura de teatru din ultima zi. Pe de altă parte, probabil că și D-na Kar Savuth, care a tăcut tot timpul procesului, a vrut să-și ia revanșa față de strălucitorul confrate francez, ridiculizând, prin gestul său spectaculos, componenta internațională care fusese dominantă de-a lungul procesului.

Impresia mea este că cele două expresii folosite de instanță, „remușcări incomplete“ și „capacitate de reabilitare“, sunt contrazise de realitate. Că judecătorii au folosit cuvintele „căință“ sau „pocăință“ este un fapt pe care îl înțeleg, însă „remușcarea“ este un sentiment puternic de regret față de faptele pe care le-ai făcut în trecut. La rândul lor, „căința“ și „pocăința“ trimit la noțiunea de îndreptare și la voința de a munci din greu pentru ispășire. Pentru mine nu este nici un dubiu că Duch și-a exprimat de nenumărate ori tot dezgustul față de crimele pe care le-a făcut din proprie voință și sub impulsul întregului sistem comunist în care credea cu toată convingerea. De-a lungul întregii proceduri judiciare, cooperarea sa a indicat profunzimea remușcărilor și, de altfel, datorită acestei participări procesul a fost atât de captivant. Să ne imaginăm, pentru o clipă, că Duch ar fi tăcut[43]. Apoi, ce s-ar fi ales de proces fără sfâșietoarele mărturii ale părților civile? Sunt cu totul de acord că Duch ar fi putut face mai mult, ar fi putut da mai multe informații cu privire la funcționarea M-13 și ar fi putut descrie mai detaliat practicile sale de anchetă. Căci cum poți să fii profesor de tortură și maestru în smulgerea „mărturisirilor“ fără ca – după propriile spuse – să le fi practicat prea mult tu însuți? Apoi, de ce nu a dat mai multe amănunte cu privire la torturile aplicate sub conducerea sa la S-21? Și totuși, Duch a făcut alte destăinuiri – spre exemplu cu privire la absența lozincilor de pe pereți – însă cel mai adesea s-a limitat să mărturisească doar ceea ce nu putea nega.

Pe de altă parte, este de-a dreptul ridicol să saluți „capacitatea de reabilitare“ a unui om care a lucrat deja într-o ONG și și-a reluat de decenii activitatea de profesor model, atâta vreme cât el i-a răspuns judecătorului Lavergne astfel: „Vreau ca acum să fiu un om obișnuit.“ Și nu a devenit așa ceva? Apoi, nu este umilitor să invoci doar „un potențial“? Prin urmare, înțelegem mânia acuzatului care a constatat că toată munca depusă timp de aproape trei ani în fața tribunalului și a publicului cambodgian nu a slujit la aproape nimic. În fine, distanța dintre o condamnare pe viață și nouăsprezece ani de închisoare nu este foarte importantă pentru un om de vârsta sa.

Într-un context mai general, este adevărat că postura lui Duch este apropiată de cea a unui țap ispășitor, așa cum a repetat neîncetat avocatul său, François Roux. De la Independență, el este singurul om politic cambodgian care și-a recunoscut crimele, despre care nu s-a subliniat îndeajuns că nu au fost nici ale unei secături, nici ale unui dement, ci crime politice. Și câte crime nu s-au făcut și nu se fac încă în zilele noastre în numele politicii și chiar al democrației?

Totuși, dacă apărătoarea khmeră a lui Duch și procurorii au făcut recurs, faptul s-a întâmplat pentru motive complet diferite. După concedierea lui François Roux, care a fost recuzat de către clientul său, Kar Savuth a susținut că Duch nu s-a numărat printre conducătorii de vârf ai Kampuchiei Democrate. La rândul lor, procurorii au considerat că judecătorii au fost prea clemenți, acordând prea multă importanță circumstanțelor atenuante, și astfel, în timp ce colaborarea de care a dat dovadă Duch putea să-l facă să evite pedeapsa cu închisoarea pe viață, monstruozitatea crimelor cerea o pedeapsă de patruzecișicinci de ani, iar nu de treizecișicinci. Totuși, să faci un asemenea raționament este un fel de a te juca cu vorbele, întrucât inculpatul ar avea de executat încă treizeci de ani, neputând ieși din închisoare până la 97 de ani. În plus, în recursul lor, procurorii au insistat asupra dezamăgirii opiniei publice cambodgiene față cu ceea ce aceasta a considerat că reprezintă – din motivele culturale pe care le-am indicat pe scurt – un verdict mult prea blând. Astfel, procurorul internațional Andrew Cayley a declarat:

„Hotărârea de a face recurs a fost dictată, în același timp, de considerente juridice și de opinia publică.“[44]

Dar judecătorii nu sunt supuși obligației, care nu admite excepție, de a nu se lăsa influențați tocmai de către opinia publică?...

Prin urmare, nu putem decât să-i felicităm pe aceștia pentru acest proces și pentru verdictul model, gândindu-ne la cei care, de mai mulți ani, au depus eforturi pentru a se ajunge la acest deznodământ nesperat.

Totodată, să sperăm că în timpul numeroșilor ani de meditație din spatele gratiilor, Duch va păși mai departe pe calea pocăinței complete și le va dezvălui concetățenilor săi secretele pe care le mai păstrează în străfundurile memoriei, cea cu care, de altfel, ne-a impresionat pe toți.

Urmările mai multor neînțelegeri

Fără îndoială, procesul lui Duch a avut urmări benefice asupra populației cambodgiene, căci au apărut piste de înțelegere a regimului khmerilor roșii. Cu ajutorul lui David Chandler, DC-Cam a editat o Istorie a Kampuchiei Democrate (1975-1979) care a fost distribuită gratuit în sute de mii de exemplare. Este vorba despre o lucrare de popularizare destinată elevilor de liceu și marelui public, în versiunile khmeră și engleză, scrisă într-un stil concis și cu numeroase ilustrații. Ea cuprinde chiar și un capitol care amintește rolul Vietminhului în crearea PCC, deși nu merge prea departe în acest sens. O consecință fericită a acestei apariții a fost că limbile s-au dezlegat. Discursul despre Kampuchia Democrată face parte acum din programul obligatoriu al modulului de istorie pe care toți studenții din învățământul superior trebuie să-l parcurgă în anul pregătitor. Cu toate acestea, este regretabil că revizionismul, deși a fost eliminat în cursul procesului, a reapărut în paginile cărții scrise de specialistul indicat împreună cu cercetătorii DC-Cam. Astfel, pentru a arăta că tradiția „antiimperialistă“ este trainică, autorii nu au ezitat să înmulțească de cinci ori numărul victimelor bombardamentelor americane: 300.000 în loc de 50.000–60.000. Pe de altă parte, toți liceenii și studenții din primul an universitar vor fi învățați că statul Kampuchia Democrată nu era cu adevărat comunist, întrucât Lecția nr. 4 compară acest regim cu „Holocaustul“, Irakul, masacrarea kurzilor din 1998, masacrarea bosniacilor de către Iugoslavia și genocidul tutsi din 1994. În acest fel, crimele URSS, Chinei lui Mao, Coreei de Nord și Vietnamului – modelele directe ale kmerilor roșii, așa cum bine a explicat Duch – sunt trecute sub tăcere.

Tribunalul a făcut posibilă difuzarea în întreaga țară, în special prin televiziune, a informațiilor cu privire la regimul revoluționar, despre care știu doar cercetătorii sau cei care citesc bogata literatură cu privire la subiect, cel mai adesea în limba engleză. Deși nu a făcut posibile dezvăluirile importante cu privire la S-21 și la represiunea din timpul Kampuchiei Democrate, procesul lui Duch a creat cel puțin cadrul comunicării publice a informațiilor de acest tip și răspândirea lor dincolo de cercurile academice înguste și de revistele universitare. Totodată, el le-a dat victimelor posibilitatea să se exprime public. Cu toate acestea, este regretabil că, asemeni Curții, cartea de mare tiraj indicată a insistat mai mult asupra a ceea ce s-a întâmplat în timpul Kampuchiei Democrate, decât asupra explicațiilor evenimentelor.

O altă speranță a responsabililor tribunalului este ca el să fie folosit drept model pentru tribunalele cambodgiene. Deocamdată nu este însă cazul căci, de peste cinci ani, CETC funcționează încă[45]. Urmând astfel modelul prietenilor săi din Pekin și Hanoi, Hun Sen și PPC-ul său înăbușă orice opoziție sau contestare a monopolului pe care îl exercită asupra puterii, în cele trei dimensiuni ale sale, urmând ceea ce ei numesc „calea judiciară“ (tov tam phloeu chhbap). Prin urmare, a devenit fără rost să ordoni asasinarea unui lider sindical, așa cum a fost cazul lui Chea Vichea, ucis pe 22 ianuarie 2004, fiind suficient să ameninți toți protestatarii cu procesul și închisoarea. Astfel, Moeung Sonn a fost condamnat la doi ani de închisoare și la plata unei mari amenzi pentru că a protestat, de față cu presa, împotriva instalării proiectoarelor în galeriile de la Angkor Wat[46]. Drept urmare, autoritatea Apsara, care administrează templele, le-a dat jos, temându-se că hoardele de turiști vor rătăci noaptea prin templu. Pe de altă parte, lui Sam Rainsy, liderul opoziției, i-a fost retrasă imunitatea parlamentară de două ori și a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare pentru că s-a amestecat în problema actualei delimitări a frontierei dintre Cambodgia și Vietnam. Totodată, țăranii care protestează împotriva jefuirii de pământurile proprii sunt urmăriți în justiție și aruncați în închisoare pentru tulburarea liniștii publice, în timp ce față de jefuitorii lor nu se începe urmărirea penală. În fine, circulă zvonul că pentru a spera să intri la Școala de Magistratură, recent înființată cu ajutorul Franței, trebuie să pui în plic mai mult de 30.000-40.000 de dolari.

Acest proces cu totul excepțional a fost, în cele din urmă, rezultatul mai multor neînțelegeri. Mai întâi, este vorba despre o neînțelegere între regimul lui Hun Sen și comunitatea internațională reprezentată de ONU, căci în timp ce primul avea de gând să manipuleze tribunalul, așa cum o făcuse și cu UNTAC[47], cea de-a doua a manifestat o anumită independență, dat fiind că a fost dominată de judecătorii și avocații internaționali. O altă neînțelegere a fost cea a lui Hun Sen față cu ONU, care a generat revanșa actualului prim-ministru față de instituția care l-a umilit în timpul anilor 1980, când a încredințat locul Cambodgiei de la New York coaliției tripartite adverse, care a și păstrat denumirea de Kampuchia Democrată. În acest caz, prioritară nu era spunerea adevărului, căci unele aspecte puteau să deranjeze personajele care se află încă la putere, ci ca însăși ONU să-și schimbe punctul de vedere și să-i aresteze pe șefii unei mișcări pe care în anii 1980 o considera legitimă. O neînțelegere a fost și în privința numărului acuzaților care să fie arestați căci, conform puterii de la Phnom Penh, inculpările trebuie să se oprească la cei cinci deținuți din prezent, spălând astfel de păcate pe toți foștii revoluționari care au supraviețuit și care astăzi sunt la putere. În fine, a fost vorba, mai ales, despre o neînțelegere cu privire la noțiunea de „genocid“, folosită de vietnamezi pentru a nega caracterul comunist al regimului lui Pol Pot, și a-i acorda o specificitate hitleristă, cu scopul de a justifica ocuparea țării, mai întâi după ce khmerii roșii au fost izgoniți din Phnom Penh, apoi în 1979. Prin urmare, dacă cele două cuvinte „genocid“ și „Cambodgia“ nu s-ar fi amestecat până la confuzie, probabil că acest proces nu ar fi avut loc vreodată. Însă, de-a lungul procesului, Duch s-a dovedit a fi fost un comunist model, iar noțiunea de genocid a fost complet uitată, acesta fiind unul dintre succese.

Recursul din 28 – 30 martie 2011

Lovitura de teatru din ultima zi a procesului s-a prelungit la recurs. A fost nevoie de o zi pentru procurori, o alta pentru părțile civile și încă una pentru apărare, care cu toții au făcut recurs. Duch a tăcut: fostul inculpat pocăit și convingător dispăruse. Oare i-a fost transmis ordinul să tacă? Apariția sa contrasta cu cea a omului pe care l-am văzut între martie și august 2009, drept ca bradul, stăpânindu-și perfect dosarele și lucrările, cu o voce care impunea autoritate, dojenindu-și adeversarii și reiterându-și, cu accente sincere, noua sa înțelegere cu privire la barbaria absolută a unei instituții concepute în totalitate de mintea sa de revoluționar fanatic.

Nu este exclus ca puterea – a cărei reprezentantă putea fi Kar Savuth, care este și avocata lui Hun Sen – să-i fi reamintit că Partidul Poporului din Cambodgia, descendent al Partidului Comunist Cambodgian înființat în 1951 sub protecția Vietminhului, va continua să fie la putere și după ce CETC își vor încheia activitatea. Or transferarea lui Duch în arest la domiciliu, pentru a fi înconjurat de familia sa, ar putea fi oricând posibilă. Și totuși, nu este sigur că situația este interpretabilă în acest mod, căci dacă avocata sa khmeră l-a lăsat să întrevadă doar o soluție posibilă, Duch s-a lăsat purtat de speranța că în maximum doisprezece ani va putea fi eliberat. Iar în sprijinul acestei ultime ipoteze putem indica faptul că în martie 2012 publicul și Curtea au avut satisfacția să-l regăsească pe dinamicul și vorbărețul Duch din primul proces, atunci când a mers să depună mărturie împotriva foștilor săi șefi, în special a lui Nuon Chea, dar și a lui Khieu Samphan și Ieng Sary. Așezat de acestă dată pe scaunul martorilor, el și-a regăsit mina profesorală și, în cursul câtorva zile rodnice – pentru acuzare și pentru istorie – Curții i-a venit greu să-l întrerupă.

La recurs, judecat pe 3 februarie 2012, Duch a primit o condamnare pe viață. În acest caz, pentru bună purtare, legislația cambodgiană permite eliberarea înainte de termen, după douăzeci de ani. Dacă va mai trăi până atunci.

Traducere din limba franceză și note de Mircea Stănescu*

NOTE

[1] Studiu publicat în „COMMUNISME“ 2013 (pp. 361-409) – fosta revistă cu același nume condusă de Stéphane Courtois, din același an transformată în anuar – pe care îl publicăm cu acordul editorului (n. trad.).

[2] Se citește: Doic (n. trad.).

[3] A se citi interviul cu F. Roux, realizat de A.-L. Porée pentru pagina de Internet Ka-set, din 27 noiembrie 2009 (www.ka-set.info).

[4] D. Chandler este istoric al Cambodgiei și autor, între altele, al cărții Voices from S-21 [Vocile de la S-21], Universitatea California, 1999 / Silkworm Books, Chiang Mai, 2000.

[5] Literal: Comunitatea Populară Socialistă (n. trad.).

[6] Politician cambodgian, lider al opoziției și membru al Parlamentului, care în 2009 s-a exilat, după ce i-a fost retrasă imunitatea pentru că a acuzat PPC de corupție, iar pe prim-ministrul Hun Sen de crimă. În 2010 a fost condamnat în contumacie într-un proces motivat politic. În 2013, la cererea SUA, Hun Sen i-a permis să se întoarcă în Cambodgia, iar regele Norodom Sihamoni l-a amnistiat, fără să poată însă participa la alegerile generale din același an (n. trad.).

[7] Cercetător francez, specialist în budism, care în 1971 a fost capturat de khmerii roșii și închis în lagărul M-13, condus de Duch (n. trad.).

[8] Politician și general cambodgian, ministru al Apărării și prim-ministru. În 1970 a condus o lovitură militară de stat împotriva Prințului Norodom Sihanouk și s-a autoproclamat președinte al noii Republici Khmere. Pe 1 aprilie 1975, când khmerii roșii amenințau să cucerească capitala, a demisionat și s-a refugiat în Statele Unite (n. trad.).

[9] Membru al familiei regale cambodgiene, opozant al lui Norodom Sihanouk și aliat al lui Lon Nol. Pe 17 aprilie 1975, după cucerirea capitalei de către khmerii roșii, s-a refugiat în Ambasada Franceză, cerând azil politic. Pe 20 aprilie a fost însă predat khmerilor roșii, care l-au executat în ziua următoare (n. trad.).

[10] F. Bizot, Le Portail, Paris, La Table Ronde, 2000.

[11] În khmeră: Samdech Euv. În 1953, în momentul dobândirii independenței țării, regele Norodom Sihanouk a abdicat în favoarea tatălui său cu scopul de a se consacra politicii, devenind prinț cu titulatura indicată mai sus (n. trad.).

[12] Liderul suprem al khmerilor roșii sau „Fratele nr. 1“. După căderea regimului s-a refugiat în junglă, la granița cu Tailanda, alături de fidelii săi. Începând din 1989 a refuzat propunerile de pace ale guvernului cambodgian, iar în 1997 a ordonat executarea lui Son Sen pentru că ar fi încercat să ajungă la un acord cu atoritățile. A murit în anul următor, în condiții care rămân controversate (n. trad.).

[13] Ung Choeun, alias Ta Mok, unul dintre cei mai sângeroși lideri ai khmerilor roșii, poreclit „Măcelarul“. Membru al unei gherile antijaponeze în anii 1940, militant comunist în anii 1950, în 1970 a devenit secretar al Partidului pentru Zona de Sud-Vest a țării, cumulând funcțiuni politice și militare. După cucerirea puterii a fost numit mai întâi ministru al Apărării, apoi prim-vicepreședinte al Adunării Reprezentanților Poporului (decorativul Parlament cambodgian), ocupația sa de căpătâi fiind însă exterminarea dușmanilor regimului. „Fratele nr. 5“ a fost singurul membru al conducerii superioare a khmerilor roșii care participă direct la masacre. După căderea regimului s-a refugiat în junglă, în partea de nord a țării, împreună cu khmerii roșii rămași fideli lui Pol Pot, unde a devenit comandantul lor militar, iar populația locală a controlat-o prin teroare. În anii 1980 s-a îmbogățit făcând trafic de lemn cu Tailanda. După acordurile de la Paris, din 1991, semnate de părțile implicate în conflictul cambodgian, a refuzat să depună armele. În 1997, în urma disensiunilor între facțiuni (după executarea lui Son Sen), l-a acuzat pe Pol Pot că este agent al Hanoiului, a organizat un simulacru de „proces popular“ și s-a proclamat lider suprem al khmerilor roșii. În 1998 gherila s-a dezintegrat însă, în urma acțiunilor militare ale armatei regulate, a neînțelegerilor dintre membrii mișcării și a negocierilor acestora cu regimul. Alături de ultimii săi fideli (circa o sută), în martie 1999 Ta Mok a fost capturat și dezarmat de Armata Regală Cambodgiană pe teritoriul tailandez. Transferat într-o închisoare militară din capitală, urma să fie primul inculpat al CETC în procesul programat pentru 2007. A murit însă în iulie 2006, la vârsta de 80 de ani (n. trad.).

[14] În original confessions; în context, termenul s-ar putea traduce în română prin „demascări“ (de tip Pitești), soluție pe care am evitat-o din fidelitate față de text (n. trad.).

[15] În khmeră, literal: „sudvestici“ (n. trad.).

[16] Președinte al Adunării Naționale a Cambodgiei (1981-1998), din 1999 Chea Sim este președinte al Senatului (n. trad.).

[17] Apelativ local salva veritate pentru „tovarăș“; în context, expresia s-ar putea traduce în română prin „Tovarășul nr. 2“, soluție pe care am evitat-o din fidelitate față de text (n. trad.).

[18] Partidul Comunist Chinez (n. trad.).

[19] Partidul Comunist din Kampuchia (n. trad.).

[20] Ulterior, clădirile au fost demolate, iar terenul foarte întins a fost vândut unui speculant cu scopul de a-i îmbogăți pe aparatcicii locali.

[21] Informația privind „barele justiției“ este dată de doctorandul Luc Benaiche, care a găsit-o în Arhivele Naționale Cambodgiene.

[22] În engleză în original: mestecare (n. trad.).

[23] A se vedea H. Locard, Le « Petit Livre Rouge » de Pol Pot ou Les Paroles de l’Angkar [„Cărticica Roșie“ a lui Pol Pot sau Cuvintele Angkarului], prefață de D. Chandler, Paris, L’Harmattan, 1996.

[24] A se vedea H. Vannak, The Khmer Rouge Division 703: from Victory to Self-Distruction [Divizionul 703 al khmerilor roșii. De la victorie la autodistrugere], Cougill Wynne, the Documentation Center of Cambodia, 2003.

[25] Sau Choeung Ek; în text am păstrat transliterarea autorului (n. trad.).

[26] A se vedea remarcabilul film documentar realizat de Bruno Carette împreună cu Sien Meta, intitulat Khmers rouges amers [Iuții khmeri roșii] (2007).

[27] În original abominable; în context, termenul s-ar putea traduce în română prin „bandit“, soluție pe care am evitat-o din fidelitate față de text (n. trad.).

[28] Vezi nota 16 (n. trad.).

[29] Literal: réunions de vie, expresie care poate fi tradusă în română prin intermediul lozincii ceaușiste: „Timp liber – timp activ“ (n. trad.).

[30] O. Tong Hoeung, J’ai cru aux Khmers rouges, Paris, Buchet / Chastel, 2003, pp. 264-272.

[31] N. Chanda, Brother Enemies. The War after the War [Frații inamici. Război după război], New York, Collier Books, Macmillan Publishing Company, 1986, trad. fr. Les Frères ennemis. La péninsule indochinoise après Saïgon, Paris, CNRS Éditions, 1987.

[32] S. Sher, Le Kampuchéa des Khmers rouges, essai de compréhension d’une tentative de révolution [Kampuchia khmerilor roșii. Încercare de explicare a unei tentative de revoluție], Paris, L’Harmattan, 2004.

[33] A se vedea H. Locard, op. cit.

[34] Avocații fără Frontiere sunt o organizație non-guvernamentală internațională specializată în apărarea drepturilor omului în țările în care domnește violența politică, au loc conflicte armate sau regulile statului de drept nu sunt aplicate (n. trad.).

[35] Protectoratul francez asupra Cambodgiei (1863-1953) (n. trad.).

[36] Este vorba despre Poliția (Miliția) din Kampuchia Democrată. Securitatea era numită Santebal, un termen inspirit parcă din Orwell, care înseamnă, literal, „păstrătoarea păcii“ (n. trad.).

[37] Cambodia Daily, 5 ianuarie 2010.

[38] Partidul Comunist Cambodgian (n. trad.).

[39] Partidul Comunist Vietnamez (n. trad.).

[40] A se citi J.-N. Darde, Le Ministère de la vérité [Ministerul Adevărului], Paris, Seuil, 1984.

[41] Succesor al lui Ho Și Min, secretar general al Partidului Comunist Vietnamez din 1960 și până la moartea sa, în 1986 (n. trad.).

[42] City Journal, 26 septembrie 2010.

[43] Este exact ce se întâmplă acum, în cursul celui de-al doilea proces, al lui Nuon Chea, Khieu Samphan și Ieng Sary. Doar Nuon Chea a vorbit puțin, și atunci când președintele khmer al tribunalului nu i-a întrerupt cuvântul sub pretextul că spusele sale sunt în afara subiectului, deși erau esențiale pentru Istorie. Ce a spus el era departe de a fi corect politic pentru regimul la putere, așa cum s-a întâmplat pe 21 iunie 2012, când a deplâns numeroasele expulzări ale căror victime sunt în prezent țăranii khmeri.

[44] The Phnom Penh Post, 20 octombrie, p. 1.

[45] Pentru pagina de Internet a Camerelor Extraordinare ale Tribunalelor Cambodgiene (CETC) a se vedea: http://www.eccc.gov.kh/en/about-eccc (n. trad.).

[46] M. Sonn este autor, împreună cu H. Locard, al lucrării Prisonniers de l’Angkar, Paris, Fayard, 1993. Cea de-a doua închisoare prin care el a trecut – de la Koh Khjong, din provincia Kompong Som, unul dintre centrele de execuție ale Securității – a fost avută în vedere pentru cel de-al doilea proces al liderilor khmerilor roșii.

[47] United Nations Transitional Authority in Cambodia [Autoritatea de Tranziție a Națiunilor Unite pentru Cambodgia] a funcționat în perioada februarie 1992 – septembrie 1993 pentru a pune în aplicare acordurile dintre părțile implicate în conflictul cambodgian, semnate la Paris pe 23 octombrie 1991. Mandatul a vizat aspecte care țin de drepturile omului, organizarea și desfășurarea alegerilor, acorduri militare, administrație civilă, respectarea legii și menținerea ordinii, repatrierea și reinstalarea refugiaților și a dislocaților, și refacerea infrastructurii țării (n. trad.).

* Notele traducătorului au fost realizate pe baza următoarelor surse:

Ben Kiernan, Le génocide au Cambodge 1975-1979. Race, idéologie et pouvoir, Paris, Gallimard, 1998; Rithy Panh, Christophe Bataille, Eliminarea: povestea unui supraviețuitor din infernul khmerilor roșii, București, Editura Corint, 2013; Henri Locard, Pourquoi les Khmers rouges, Vendémiaire, 2013; Enciclopædia Britannica: www.britannica.com/; http://www.sihanouk-archives-inachevees.org/; despre Sam Rainsy: http://www.bbc.com/news/world-asia-23311394; despre Școala Franceză din Extremul Orient: http://www.efeo.fr/biographies/notices/bizot.htm; despre Chea Sim: http://www.acic.info/cheasimbiography.htm/; Nate Thayer despre demascarea lui Pol Pot și interviul cu acesta: http://www.youtube.com/watch?v=K4Rruu9oah4 și http://www.youtube.com/watch?v=kZgk_dI4JFo; despre Camerele Extraordinare ale Tribunalelor Cambodgiene: http://www.eccc.gov.kh/en/about-eccc; despre Autoritatea de Tranziție a Națiunilor Unite pentru Cambodgia: http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/untac.htm; despre Avocații Fără Frontiere: http://www.asf.be/.